Inceput..

A fost un an oarecum plin. Probabil la fel cum or sa mai fie si anii urmatori. Imbatranim (unii ar zice ca ne maturizam), luam decizii, ne amintim, visam. Anii trec mai repede, am simtit-o. Ne bucuram, iubim, uram din ce in ce mai putin ( nu stiu de ce, poate intelepciunea :) ). A trecut unul, parca ieri incepuse. O sa mai treaca si asta de vine acum. Sper ca o sa avem cu ce sa ne dam mari la anul pe vremea asta. La Multi Ani si voua. Si multa, multa intelepciune.

Leapsa cu carti

Din cauza ca nu aveam somn, citeam , ca de obicei, blogul Mihaelei. Eh, asa mi-am luat leapsa, si trebuie sa o dau mai departe.

1. Prima mea amintire cu mine citind.
Nu stiu cat aveam. Era o carticica cu un urs s o vulpe. Mi s-a spus ca citeam deja mai inainte, dar aia e prima mea amintire. Ma stresa cineva sa-i arat cum stiu eu sa citesc.

2. Prima carte pe care am citit-o si recitit-o.
Nu stiu, cred ca era ceva cu Pacala si Tandala. Dupa aia am facut asta de multe ori. Unele le-am recitit si de 10 ori. De fiecare data gasesti altceva.

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui s-o citeasca.
Aventurile lui Tom Sawyer. E una din alea recitite de 10 ori.

4. Locul preferat de citit.
Din pacate, in ultimul timp, in metrou.

5. Accesorii obligatorii in timpul lecturii.
Avand in vedere punctual 4, semnul de carte.

6. Numarul cartilor de pe lista mea de lecturi viitoare.
Asta e stupida. Nu am un numar.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau cumparat-o.
 Neagu Djuvara - Civilizatii si tipare istorice .

8.O carte care mi-a schimbat viata intr-un fel.
Creca Eliade - Istoria Credintelor si Ideilor Religioase. A schimbat ceva in mine. Cred ca radical ( cand scriu mai am 100 de pagini din ultimul volum)

9. O carte care-mi place dar care pare sa nu-i placa nimanui.
Nu stiu. Nu ma intereseaza ce nu place nimanui. Mie imi place doar ce imi place.

10. O carte care nu-mi place dar pe care lumea pare s-o aprecieze.
Aici este o lista foarte larga. Tin sa amintesc doar cateva neplaceri : Coehlio, cu orice manea scrisa, si pseudostiintele clismaticilor posesori de secretul vietii vesnice, norocului vesnic sau a altor d-astea vesnice.

11. O carte care ma intimideaza.
Probabil nu am inteles intrebarea. Trecem peste.

12. Trei dintre scriitori mei preferati.
OK. Doar trei. Jules Verne, Jack London si Mircea Eliade.

Acum, ca ai citit, leapsa este la tine.

Departe

Stiam ca departe este la capatul pamantului. Si acolo exista oameni ca noi, cu doua picioare, cu maini, cu vise , cu lacrimi.... Dar nu ajunsesem acolo niciodata. Si cand am ajuns, mi-am dat seama ca stiam prea putin, adica mai nimic.
Eh, la capatul pamantului exista o lume, intr-adevar, dar alta lume. Lumea de la capatul pamantului. O lume in culori, dar in alte culori, pe care eu nu le inteleg. Culori ciudate. Nu ma inspaimanta, dar ma tin departe.
O lume cu vise, intr-adevar, dar alte vise, ciudat de diferite de visele mele. Ciudat pentru mine, pentru ca pentru lumea de la capatul pamantului astea sunt visele  ce trebuie visate, ciudat sunt eu.
O lume care vorbeste altfel, ca in bancurile cu politisti, unde im idau seama ca degeaba m-as descurca sa comunic in patru limbi, tot limba gimnastica este de baza. O lume care arata altfel, ciudat de linistita, parca ar fi lumea cealalta, linistita, palida si impacata cu soarta.
O lume cu orase gri, chiar daca sunt colorate. O lume in care distanta pare lucrul esential. Distanta intre orase, intre case, intre oameni.
O lume pe care nu am timp sa o cunosc. Deocamdata. Poate o sa ma intorc si o sa o gasesc feerica in ciudatenia ei. Ma incita lucrurile pe care nu le inteleg.

Am intins mana catre tine
Icoana zugravita in culori prea vii
Cu zambet larg si cu miscari feline
Si invelita-n haine fistichii.

Cu ochii straluceai in noapte
Cu gura imi spuneai sa plec
Dar trupul tresarind prin soapte
Spunea cu tine noaptea sa petrec.

Cu gandul te-am dorit , fecioara,
In vise-mi apareai ca zana,
Si departarea ta avea sa doara
Cand nu-ti simteam in mana-mi a ta mana.

Si astazi, ziua fericirii
Tu ai pasit la mine-n casa,
Zambind, cu zambetul iubirii,
Voind sa fi a mea mireasa.

P.S. Primele doua strofe au fost inventate prin 2010-2011. Celelalte doua in septembrie 2013.

Prima zi de...scoala

Cred ca imi amintesc prima zi de scoala. M-am dus spre hala aia de la piata, pe care nu stiu sigur daca o stiam, ca fusesem ceva ani doar vizitator, in rest, statusem ca majoritatea copiilor de varsta mea la tara, la bunici (unii mai defavorizati, care mai tarziu se considerau favorizati, aveau bunici doar la oras...).
Asa, ai dreptate, sa nu mai divagam. Am trecut de hala, prin parta aia unde era beraria, am intrat pe un gang de fo 3 metri ( care tot anul ala mi s-a parut lung,  nu de alta, da' aveam pasul mic, cel mai mic numar de unifoma trebuind modificat in jos ca sa ma cuprinda) . Dupa gang, jalea!!!
Tot felul de lume, cred ca pestrita, nu mai tin minte. Tin minte doar sentimetul. M-am simtit strain.
Am intrat in clasa. Copii, parinti. Pe nici unul nu-l stiam. Ii stiam pe ai mei. Dupa figura. Ca nu-i stiam prea bine ca oameni. Da' erau singurii care mi se pareau familiari. Si ma simteam strain. Au plecat. Si au plecat toti parintii. Unii urlau, altii aveau lacrimi in ochi. Toti se agatau de ultima urma de familiaritate. Se simteau straini. Doar vreo 5 copii de la Casa de Copii erau ok. Ei erau straini de obicei.
Am ramas cu o baba pe care o chema Tovarasa Invatatoare (in zilele de azi se numesc Doamna babele astea), care ne-a tinut o prelegere despre habar nu mai am ce. Am retinut doar ca nu vrea sa ne auda ca-i zicem tovarasa sau altcumva. Ci doar Tovarasa Invatatoare. Ai mei ii ziceau Doamna. Copiii alora care ii dadeau spaga ii ziceau tovarasa. Ma rog.M-am simtit strain.
Si mi s-a parut inutila clasa intaia Ca stiam sa socotesc, stiam sa citesc. E adevarat am invatat sa scriu de mana. Da' nu mi-a placut. In sensul ca si acum, dupa 2000 de ani scriu de picior. In rest a fost fun, ca nu ma stresam prea mult, ai mei imi cumparau carti de povesti. Eram destul de rasfatat.
Asa a fost prima mea zi de scoala. Aveam sa ma mut in urmatorii ani iarasi in clase noi. Sa ma simt strain si sa incerc alte si alte sentimente.
Sa ma integrez.
De atunci imi pare rau cand aud de cate un copil ca incepe scoala. Spun mereu: "saracul, a inceput incadrarea"

La moda

La moda, dupa cat aud eu vorbind oamenii, este subiectul unui copil ucis de un caine, degenerat in subiectul eutanasierii rasei canine.
Parerea mea e ca este simplu. Trebuie omorat cainele, cercetati cei responsabili de securitatea copilului (nu am auzit pe nimeni sa se intrebe ce cauta copilul singur intr-o haita de caini au in fata unui caine maidanez, nu stapanesc bine stirea). Poate trasi la raspundere stapanii cainelui sau primaria. Si atat.
 Restul e exagerare.
Daca un om dintr-un sat, de o anumita nationalitate, omoara un copil, trebuie sa eutanasiem toti oamenii din acel sat? Sau oamenii de aceeasi nationalitate? Dar varsta, dar culoarea pielii? Adica rasa?
Un criminal este exponentul rasei? Sau doar un dezaxat?O exceptie?
Sunt comunitati umane in care infractionalitatea este mare din cauza saraciei si a lipsei de educatie. E corect sa punem problema eutanasierii acelor comunitati? Sau sa incercam sa corectam? Si e corect sa decretam ca acela care nu invata sa citeasca in 4 luni va fi executat? Nu stiu!!!!
Nu sunt un iubitor alanimalelor vagaboante, dar mi se pare ca se face gargara aiurea.
Chiar, ce cauta un copil de 4 ani, singur, fata in fata cu un caine ucigas?

.

Cautand adevarul, ne rezumam la ceea ce cunoastem, incercand sa fabricam noul. Din vechi. Obtinem o revopsire cu miros de naftalina , cu izul fricii de a ridica ochii din pamant, de a privi dincolo de saraca noastra mostenire ce ne arunca mai repede in trecut decat sa ne propulseze spre vreun orizont.
Asa ca, punand cap la cap amintiri, spaime, cutume si alte asemenea lor, cautam evolutia intr-o involutie neevidenta noua, dar evidenta universal.
Reluam ancestral aceleasi mituri, le imbracam in bucurie, in tristete, in moarte. Apoi le reinviem. Si iar, si iar. La nesfarsit.
Le gasim legitimitate in aceleasi greseli facute de cei de dinaintea noastra. Si ardem pe rug, la fel, crezand in ele.Sau ucidem. Oameni,ganduri, idei. In numele a ceea ce stim. Ca sta scris. Am citit. E logic.

PERICOL

Nu am mai citit ziarele, nu am mai privit stirile, nu am mai ascultat barfele. In general nu mi-am mai lasat creierul sa fie spalat.
Dar... dar am citit in seara asta. Ceva comparabil cu toate lucrurile ce au fost scrise de cativa ani: "SUA, saracul jandarm, e nevoit sa atace Siria, ucigand civili, bombardand copii, tarandu-si oastea de ucigasi pe care nu ar putea-o repatria, pentru ca unii dau cu arme chimice in populatie. In speta Siria. Ca acu' ceva ani Libia (apropos nu exista nici un raport de confirmare sau infirmare). Sau ca acu' mai multi ani Irak (apropos, exista rapoarte ca aia nu aveau nici basini, d-apoi arme chimice).
Pesemne o sa mai fie condamnat de popor  un dictator. Ca asa merita, scaraba dracului. Ca e rau.
Numai noi suntem buni. Noi, ....... Si atat. Sa condamnam dictatori, popoare, lumi.
Dar daca maine o sa fi un dictator? Daca o sa fi terorist? Daca o sa fi impotriva? Crezi ca o sa-i pese cuiva? Probabil tot atat cat iti pasa tie acum. 1984 placut!!!!!!!

Nihil sine Daniel

Sau preafericitul,cum i se mai zice. Asta ca sa evit inca din titlu blasfemia anatemizanta : " Pastele ma-ti, Daniele".
 Sa ma explic de ce.
 Pentru toti cei ce ma cunosc p ate ca pare ciudat ca ma iau io de niste popi despre care nu-mi pasa, fiind destul de ateu. Dar cei ce ma cunosc un pic mai bine stiu ca sunt ateu pentru ca nu pot sa cred fara sa cercetez. Si d-aia tot citesc. Incepe sa ma pasioneze din ce in ce mai mult istoria, si religia, facand parte din istorie. Si nu numai. Pesemne pentru a intelege mecanismul functionarii omenirii e cel mai bine sa cercetezi mecanismul functionarii religiilor.
 Ma rog, am divagate si eu un pic, stiu ca am fost plictisitor oarecum. Va veti intreba ce treaba are ce am spus pana acum cu mama preafericitului, cu p mic, ca pentru mine nu e cu p mare. Nu are nici o treaba, doar ca e o expresie de blestem romaneasca, care mi se pare ca i se potriveste cel mai bine domnului general, colonel, maior, turnator, sau ce grad o fi avut el prin securitate.
 Uitati de ce:
   Intr-o seara din perioada sarbatorilor bahice si supraculinare de Pasti, apare nenea asta la televizor (poate dupa vreun exces bahic) si incepe sa aibe un exces culinar din cele perverse si scatofile. Cica e recomandat ca toti credinciosii sa foloseasca lumanari ce respecta spiritul ortodox. Hai sictir, preasfintia ta. Lumanari care respecta spirital orthoox oi fi avut mata la pregatire la Baneasa. Io stiu ca de fapt, importanta in toata aceasta poveste este lumina. Lumina din suflet si lumina sfanta pe care fiecare credincios este dator sa o primeasca intr-un fel de hagialac annual si sa o transporte cum poate el, in suflet, in candele, in lampi, in focuri pe dealuri in orice. Sa isi strige credinta si sa il accepte pe Dumnezeu, sa marturiseasca invierea cu bucurie si cu lumina primita.
Lumanari pentru spiritul ortodox sunt niste blasfemii comerciale, menite sa stranga bani pentru monstruozitatile lor de constructii si chiolhanuri. Un fel de locuri in rai, vandute de prelati ai bisericii catolice in trecut. Monstruozitati care au departat si vor departa de oameni aceasta minune  numita crestinism ( asta pentru ca inca ma minunez cum au putut sa moara oameni pentru religie si cum a ajuns sa se ridice in vremuri potrivnice).

Povesti

Povestile succeselor incep cu un copil neascultator sau cu un rebel. Cele care incep altfel nu pot fi decat povesti ale unei vieti liniare de incadrat, perfectionist al tiparelor. Exista exceptiile liniarilor ce incep sa sinusoideze din diferite motive, gasindu-si drumul in neliniaritate, in discontinuitatea imprevizibila.
Dar nu toate povestile ce incep asa sunt povestile succesului. Intemperiile niveleaza, ducand uneori forma neregulata la un simplu plan, proiectat in planul tuturor proiectiilor omenirii ca o dreapta. Ca un segment de dreapta. Intre doua puncte N si M, colineara cu celelalte puncte vitale aflate  in vecinate. Mergand pe aceasta proiectie, se prea poate ca orice miscare sinusoida intr-un plan personal sa fie proiectata in planul tuturor proiectiilor ca o dreapta, depinzand de pozitia miscarii fata de planul de proiectie.
Si, probabil, povestile succeselor se termina cu un copil (inca) neascultator.

Poate ca..

Poate ca... Poate ca fara sa vrei sa fi o mizerie, ajungi sa fi o mizerie. Datorita faptului ca existi si comportamentul tau este comportamentul unei mizerii. Sau cel putin asa spun normele comportamentale actuale.Poate si cele viitoare. Depinde de influenta mizeriilor actuale in viitoareaa teorie comportamentala.
Ma rog, uneori si aia care trebuiau sa fie mizerii azi, inca nu sunt. Din cauza teoriei mele comportamentale. Sau din cauza teoriei mondiale. Fiecare cum a avut noroc, zic io.Mai departe, eheehe, scrie-n carte. Da' cartea nu iecsista .Si e daca!!!!!O fi o deficienta a teoriei comportamentale. Si..?

D-aia

D-aia  imi place Chieti in martie. Pentru ca miroase a iarba, a mare si a munte. In rest miroase a italieni, a infatuare, a superioritate. In martie miroase doar a inceput, inceputul taierii viei, incolo, spre Pescara. Inceputul taierii maslinilor, aici, pe dealuri. Inceput si sfarsit de ganduri, aici, cu mine insumi.

Catacombe

 Nu mai tin minte cine (deh, decrepitudinea) mi-a zis intr-o zi (sau intr-o noapte) ca degeaba spun ca am vazut Roma daca nu am vazut catacombele. Si mi-a ramas in cap. Eram degeaba pe pamantul asta, da' e un pic mai dificil sa ajungi pe Via Appia.
 Eh, dar intr-o zi (creca saptamana trecuta), uitandu-ma pe unde vine Ciampino, unde avaeam sa ma dau de pamant pentru prima oara (pana acum m-am dat jos din cer numa' pe Fiumicino in orasul celor sapt coline), am vazut ca e pe undeva pe Via Appia Nuova, la putin mers fata de catacombe, asa ca mi s-a facut pofta.
 Ma rog, oricum mi-am lasat bagaju' la Tiburtina si m-am dus cu metroul la Circo Massimo, asa ca puteam sa intreprind calatoria si nedepinzand de Ciampino, dar asta e alta poveste.
Ideea e ca mi-am pierdut abonamentul pe o zi pe transport in comun pe la Termele lui Caracalla (pe care in sfarsit le-am vazut), alt chiosc de bilet nu am gasit si a trebuit sa o iau pe jos spre Via Appia. Simplu, numai ca am deviat in dreapta, nu aveam harta si nu port smartphone dintr-un principiu prost (ca nu imi trebuie si e de figuri). Sm crezut ca sunt la stanga si am luat-o mai spre dreapta. Pana la urma, am lasat rusinea la o parte si am scos laptopu' pe care aveam harta Romei (macar pentru asta si tot e bun un smartphone) si m-am intors.
Evitand intalnirea in pustietate cu o gasca de homleshi pakistanezi (sau ce or fi fost) am ajunsiar pe la mama dracu', de unde am ajuns, pe langa calea ferata strajuita de bordeie de carton (pesemne locuintele lu' homleshii aia) deasupra viei Appia. Alta dilema. Parca nu-mi venea sa ma arunc de pe pod pe Via Appia Antica, care nici macar nu e lichida, si in plus mai e si circulata ca dracu'. Asa ca am mers, decizie care m-a ajutat, ca la fo 100 de metri era o straduta care cobora iecsact unde voiam io sa ajung.
  Si iata-ma pe Via Appia (o mai veche dorinta a mea, de cand il auzisem pe Arsinel, laa un revelion al copilariei mele, cantand " Ca frumoasa este viata/Cand te-apuca dimineata/ Si-ai plecat cu lectica/ Sus pe Via Appia").
Ma rog, via Appia e o strada pavata, plina de masini in ambele sensuri, cu ziduri pe margini. Macar asta  mi-a placut, ca imi plac strazile inghesuite.
In sfarsit, merg io ce merg si ajung la Catacombele lu' San Callisto (unde cica ar fi fost ingropati si primii papi ai bisericii). Dau sa ma duc sa imi cumpar bilet, da' ma opreste o discutie dintre paznici si neste turisti. Intrarea interzisa ca e 12, si la 12 Italia mananca, o doare in diverse locuri de turisti, popi, sfinti, papi si mai stiu eu de ce. Asa ca ma asez pe o banca, mananc si io doua sandwiciuri (pardon, panini, ca eram la masa cu Italia) si plec mai departe.
Ma intalnesc cu niste oi (chiar oi) pe o pajiste, le fac poze si merg mai departe spre catacombele Sfantului Sebastian. Surpriza, aici e deschis. Oricum catacombele astea au o biserica deasupra si bisericile catolice sunt deschise non stop ( bine si la noi or fi, ca stiu io un popa care se dusese la petrecere cu Episcopul Sloboziei si Calarasilor si a plasat cheia sa-si ingroape lumea mortu' daca gasesc popa, deci era deschis si fara personal - intamplarea este reala si s-a intamplat in familia mea, facandu-ma sa-i urasc si mai mult pe sarlatanii aia care isi spun pastorii omenirii).
 Biserica e misto, cu tavanu' sculptat de nu stiu ce olandez, cum aveam sa aflu mai tarziu, construita de Constantin cel Mare in cinstea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, ale caror oase au salasluit un timp prin catacombele alea, in timpul persecutiilor crestinilor din timpul lui Nero, si reconstruita mai tarziu, ca prin Roma au trecut tot felul de vandali (nu la figurat, ci la propriu, Roma a fost cucerita de vandali, care chiar erau un popor).
Poorma am intrat in catacombe, in grupul de engleza, ca italiana vorbesc aproximativ (mare greseala, ca in italiana inteleg aproape tot, in engleza aproximativa a ghidei de prin Asia chiar am inteles foarte putin).
Tot timpul ma gandeam ca e o sa ajung acolo si o sa fie o experienta uncia, un fel de intlegere a acelei minuni a raspandirii crestinismului, a rezistentei impotriva persecutiei. Fals. Neste pesteri pe care puteam sa le sap si eu, cu niste placute lipite acu' fo doi ani, cu ciment d-asta modern, care nu are nici o treaba, intr-un cuvant ceva fabricat. In unele locuri niste sarcofage de piatra si cateva urme de lampi cu ulei. NEIMPRESIONANT!!!!!! Si, intr-un loc mai mare, de unde se vedeau vechile scari de coborare din biserica de deasupra, sarcofagul Sfantului Sebastian, despre care si ghida spunea ca l-ar fi strans pe nea cutare, care era soldat imperial, deci destul de solid.Pesemne tot o facatura.
Sigurele lucruri care mi-au placut au fost mormintele romane de la un nivel superior si sala de mese a crestinilor, unde tineau mesele festive, se pare a nu in cinstea mortilor din catacombe, ci in cinstea Sfintilor Petru si Pavel, dupa inscriptiile de pe peretii de lut (daca or fi originali, ca erau si ei lipiti de peretii de piatra cu ciment ordinar al secolului 20).
In concluzie, mi-am facut o pofta, am fost acolo, dar placerea cea mai mare a fost sa bat cu pasul partea pavata cu pietre antice a viei Appia. Catacombele or fi ele celebre, dar nu exprima nimic. Decat, poate, daca esti un exaltat si te autohipnotizezi. Deci, daca citeste cel ce mi-a spus ca nu am vazut Roma daca nu am vazut catacombele ii transmit: "ESTI UN IDIOT".
 Am ratat vizita la San Paolo Fori di Muro, mormantul Sfantului Pavel, pictata in stil bizantin (de ce nu or reface astia pictura in Sfanta Sofia din Istanbul, cea mai frumoasa biserica vazuta de mine pana acum, desi e in mare parte moschee, nu inteleg)  si capela capucinilor (aia cu ornamente din cranii si oase), dar nu-i nimic, raman pantru o data viitoare, ca anul asta nu am timp sa o fac.
Totusi, Roma ramane un oras care te face sa il vizitezi din nou, intotdeauna ramanand dator cu o vizita pe undeva. Am aruncat doar o data banuti in Fontana di Trevi, dar intotdeauna ma intorc cu bucurie, ca la o prima iubire.
Nu m-au impresionat catacombele, dar iubesc Roma.

Invidia

Invidia. Aceasta plaga, aceasta boala a omenirii, acest obicei prost al oamenilor de a vedea barna din ochiul meu, este principalul pacat al omenirii.

 La un moment dat, omul avanseaza in ierarhia sociala, terminand fo facultate sau implinind o oarecare varsta,    lucruri ce permit stapanirea a cel putin jumatate din alfabet. Si atunci, subit, se detaseaza de vechea viata in care toti ii erau dusmani si se uitau chioras la el ca arunca cu banii (chiar daca pentru o seara, a doua zi revenind la indeletnicirea de a aduna chistoace), avansand la gradul de intelectual invidiat pentru ca stie sa citeasca sub pozele seminud al ziarelor pe care le citeste "din amuzament, ca mi-e sila de atata politica". 

 Revelatia vine concomitent cu trecerea de catre fostii prieteni la categoria "dusmani", fapt ce produce detasarea de vechile metehne si inaltarea nirvanica la gradul de specimen superior, adica invidiat.

 Starea de echilibru se realizeaza prin actul invidiei, aceasta anihiland toate frustrarile, provenite la inceput din incadrarea in categoria dusmani (categorie pe care nu de mult o ura, dar de care incepe sa devina mandru, afirmand ca este doar o iluzie creata de cei ce nu pot cunoaste inaltarea), apoi din te miri ce intamplari si intalniri cu diverse persoane ce pun la indoiala superioritatea individului. 

 Odata cu trecerea timpului, izolarea in stare de zeu creeaza accese tot mai dese de invidie ale mediului inconjurator (colegi, prieteni, vecini, veri, frati, parinti), accese ce sporesc starea de inaltare absoluta. Ceilalti sunt niste mizerii, mici necosimtitori ai supremului, care se uita chioras, neavand puterea sa fie dusmani fatisi, invidiind.

In general, individul invidiat este reteta omului de succes, neavand indoielile si angoasele unui om care se autoanalizeaza, cautandu-si defecte si uneori gasindu-le. Acesti inndivizi vor fi gasiti intotdeauna in centrul universului, pe care il reprezinta. 

                                                   -Sfarsit-

                                                     (cred)