Adio

Fum alb. Ca o ceata. Imi obtureaza oarecum amintirile. Si timpurile ce le estompeaza mi le transforma in exagerari ale mintii. Lucrurile de mult apuse imi par acum uriase. Pate chiar erau uriase. Pentru ca se vad si acum, asa departe, prin negura uitarii.
Astazi, un urias dintre uriasii mei a devenit icoana. Icoana sufletului meu. Undeva acolo, unde avea un cui liber. Unde a avut intotdeauna.Unde au toti uriasii mei. In muzeul sufletului meu pe care il voi lasa deschis pana cand si eu voi fi atarnat in cuiele altor suflete.
Cantece de leagan, lana toarsa . Ghem facut desfasurand fusul. Sau sculuri de lana. Cuvinte, zambete. Acolo, undeva era. Acum este in alt loc, in cuiul sufletelor, sau poate torcand lana sub un copac. Langa apa, langa soare, poate aruncand boabe catorva pui, poate robotind prin campurile raiului, nu ca o corvoada, ci cu bucuria datoriei implinite si a lucrului bine facut. Simplu, fara cuvinte complicate, doar stergandu-si sudoarea si bucurandu-se de osteneala unei zile in care si-a facut treaba simpla, negandindu-se cat are sau de ce. Fara suspine, ascunzand durerea, pentru a zambi catre ceilalti, pentru a-i mangaia.
Adio, truditoare ce mi-ai zambit in copilaria mea, ce mi-ai incalzit sufletul.
Bine ai venit, icoana in sufletul meu.

Alb

Cerul cerne. Fulgi albi. Se joaca in aerul si in sufletul meu. In copacii mei, pe aleile mele, in noaptea mea. In noaptea mea de unde, intre fulgi apare o naluca alba. Sa fie inger, sa fie o parere? Sa fie plasmuirea visului alb compus din fulgi? Sau a imaginatiei inflamate de atata frumusete?
Nu, nu poti sa ma minti dulce ca un zambet. Iti recunosc atingerea suava . Iti recunosc pasii usori ce zboara deasupra oricarei umbre. Iti recunosc sarutul ca un fulg ce se topeste timid pe buze.
Esti viata. Esti iarna. Esti visul. Esti printesa zapezilor gandului meu.