Strain in noapte

Tren ce curge in noapte singur ca un sarpe printre vaile adanci. Negru in lipsa luminii norilor. Strain in adancul gandurilor mele. Strain de ochii suspiciosi ai primei vederi.
Si totusi increderea creeata din suspiciune, increderea apropierii de o noapte. A ochilor si poate chiar a sufletului ce tanjeste dupa inlantuire.
Dar a doua zi zaua prea slaba ce a unit lantul se va rupa de la sine fara clinchetul protestului indepartari. In definitiv, suflete straine cu tonalitati diferite.
Dar poate intr-o noapte au gasit aria interpretata pentru acea miniorchestra. O oglinda in care sufletele pareau unul. O oglinda ce s-a transformat in cioburile din care era compusa. La prima raza de soare.

verde galbui

Aspect de verde, iluzia piticilor mei de pe creier. Pitici de piatra ce urla dupa magma ce-i topeste.Vulcan al sufletului ce nu se revarsa niciodata. Sau poate doar o nota de cantec ce nu a fost niciodata ascultat. Si nici macar o parte dintr-un tot unitar. Ca un zambet cu un dinte stricat. Ca o tainuire de o noapte. Ca o spovedanie de neobisnuinta. Ca un tu ce odata a fost un eu dar tinde sa devina un tu. Sau poate un eu prea personal. Un fiel de miere a albinelor teoretice. Un fel de galben, iluzia altor pitici. De pe creier.

Tampenie

Cand voi vedea cerul rosu la rasarit inseamna ca rasare soarele. Cand voi vedea rosu inspre apus, probabil ca va apune. Cand voi vedea rosu in sufletul meu inseamna ca acesta apune ca sa rasara din nou.Cand tu vei fi de culoare rosie inseamna ca esti un fruct, poate interzis, dar ori spre apusul ori spre rasaritul punctelor mele cardinale.Si atunci voi fi si eu rosu, atata timp cat esti soarele meu ce imi inroseste orizontul. Traiasca patria mama si comunismul. Rosu.

Niciodata

Niciodata nu pot fi suflet atata timp ce nu am fost niciodata cantec. Niciodata nu pot fi cantec atata timp cat nu am fost nicioadata voce. Niciodata nu o sa fiu voce atata timp cat nu am fost niciodata aer. Niciodata nu o sa fiu aer atata timp cat nu am fost niciodata zbor. Niciodata nu o sa fiu zbor atata timp cat nu am fost niciodata aripa. Niciodata nu o sa fiu aripa atata timp cat nu am fost niciodata fulg. Niciodata nu o sa fiu fulg atata timp cat nu am fost niciodata vis. Niciodata nu o sa fiu vis atata timp cat nu am fost niciodata iubire.Niciodata nu o sa fiu niciodata iubire atata timp cat nu am fost niciodata suflet.

O piatra

O piatra. O piatra poate sa arda , sa se topeasca prin caldura proprie? Nimeni nu ar crede. Si nici nu cred ca e adevarat. Poate in miezul ei ascunde un graunte de foc ce nu va izbucni niciodata, tinut in lanturi de peretele rece si tare.
Dar in contact cu magma grauntele se extinde si piatra devine una cu materia ce-l va renaste dupa care il va parasi in miezul unei roci. Roca ce-l va tine in chip de suflet, iar in iernile pietrelor, ierni reci, il va transforma in mare parte in roca. Poate il va suprima.
Si daca soarele va arde poate grauntele va creste si cumulat cu caldura stratului exterior va da o stralucire pietrei , stralucire ce o poate da numai un suflet ce e in crestere.
Sau poate, daca cineva va crapa piatra , inima ei va putea sa-si faca un loc si sa lase urme in afara ei, si daca nu reuseste sa topeasca piatra se va raci ea, micsorandu-se sau murind.
Deci piatra nu se poate topi decat cu o interventie exterioara, si daca interventia exterioara nu are puterea de a topi sau de a elibera caldura sufletului de piatra nu va face decat sa-l ucida. Pe suflet. SAu sa-l reduca la un absurd micron de iubire.

Taxa Citroen

Iacata ca pregatindu-se de plecare, nenea Tariceanu mai trage spuza pe turta domniei sale (sau nemerniciei sale, ma rog). Ne protejeaza de rable, de poluarea europei. Ca sa cumparam Dacii? Nope. Sa cumparam diverse masini straine. Adica de ce sa dau 8000 de euro + 2500 de euro pentru o bijuterie de volkswagen dar are saracu' 8 ani, cand potsa dau vreo nu stiu cat pe un Citroen nou pe care il vinde firma acestui prim ministru rablagit? Sau ma rog, de ce sa cumperi un citroen un pic mai vechi, care se devalorizeaza de 2 ori intr-un an? Mai bine e taxa dubla si ajunge la unul nou.
Ehe, o sa urle Europa. Dar de la 15 decembrie intra taxa in vigoare. Europa intra in vacanta. Pana se trezesc dupa mosi craciuni si sarmalele lor si porcu' lor deja nea Rablageanu a vandut ceva Citroenuri.
Si cand se trezesc or sa dea o amenda Romaniei, sa se invete minte. Nea Rablageanu probabil si-a scutit Citroenurile de taxe printr-o ordonanta de guvern. Sau o sa o faca oricum inainte de craciun. Si amenda o sa fie plazita din impozitele noastre, nu din ale celor ce nu se incaseaza.
Si atat.
La ce minister o sa fie Tariceanu in viitorul guvern?
Bine ca ati votat bine!!!! Ca ati lasat toate ciorile platite sa aleaga pentru voi.
http://www.anunturi-auto.ro/anunturile_lui_68448.html

Umbland prin ceata

Am plecat singur. Era ceata. O ceata densa. O ceata laptoasa. In care nici gandul nu patrunde. Ceata in campie. Ceata plata. Campurile aratau unul ca altul. Clipele aratau la fel. Sufletele la fel. Gandurile erau pierdute. In ceata. Si dintr-o data ceata a devenit lume. Ratacire. Nimic nu mai era la fel. Stanga era dreapta asa cum dreapta era stanga. Si inapoi era inainte asa cum inainte era inapoi. Cercuri concentrice sau acelasi cerc. Erau pasii mei. Sau poate spirale sau linii drepte. Era ceata sufletului meu.
Pierdut in ceata , pierdut in sperante, pierdut poate in intuneric. M-a invaluit negura rece ca sarutul mortii. Ca strigatul iubirii reci de cripta. Ierburi ce incurcau picioarele si cerul din ce in ce mai greu pe umeri. Ratacire fara lumina.
Apasarea umeda turna pumb in picioare si pasii se tarau greu prin mocirla amestecata cu paie murdare.
In zare s-a zarit o umbra. M-am apropiat. O chilie anosta. Am batut in usa.Si pustnicul mi-a deschis cu ochii obositi de rugaciuni si de lumina opaitului ce-i era singura cale in ceata.
- M-am ratacit in ceata nu stiu unde imi este nordul, i-am spus bucuros ca am intalnit un far in noapte.
- Eh, toti ne ratacim, mai devreme sau mai tarziu, dar trebuie sa ne rugam sa gasim calea, imi spuse el.
- Dar, poti sa-mi arati calea spre lumina?
- Doar Stapanul Luminii si al Ceturilor poate. Mai bine te opresti si te rogi. Eu o fac de zeci de ani. Numai asa imi va lumina calea vreodata.
Si i-am dat binete si am plecat. Din nou ratacind prin ceata. Cu padurile cu copaci la fel invaluiti in ceata cu aceeasi culoare , simtite in sufletul cu aceeasi tristete.
Din nou noroiul gandurilor ce-mi atarna ca plumbul in picioare. Si ceata ca o tristete. Ca o incercare de a-mi vinde sufletul.
Ratacit am auzit sunete. Zornait de lanturi. Si dupa sunet m-am ghidat. Si am intalnit oameni. Oameni veseli. Incatusati. Legati cu lanturi grele si zornaitoare. Oameni care cantau.
Si i-am intrebat despre calea lor. Si despre calea mea. Nu au stiut sa-mi spuna. Dar se bucurau.
- Am fost rataciti in ceata. Acum nu mai suntem. Avem lanturi grele pe noi. Lanturi cu care ne-au legat fii cetii si ai Stapanului Luminii de castelul sufletelor lor. Si nu mai putem sa ne ratacim unii de altii, si nici de castel. Putem munci pamanturile si sa ne bucuram de roade. Si intr-o zi lumina va veni si ne va mantui de ceata aceasta vesnica. Si daca se rupe lantul ceilalti ne gasesc, nu ne lasa rataciti, caci e greu si lasa urme adanci si zornaie. Si putem sa ne intoarcem la lanturile ce ne leaga si la truda cu care ne vom cumpara vreodata mantuirea.
Si am plecat inspaimantat de fiii cetii. Mai departe in negura.
Rasuflarea imi devenise prea rece. Gandul ce era cantec odata imi devenise vaiet. Lumina era doar o amintire. Susul acum era jos.
Si deodata aparu lumina. O lumina puternica. O lumina ce raspandea ceata si lasa sa se vada intreaga vale verde. Ceata era undeva prea sus. Soarele cetatii lumina fara dubii. Si oamenii veseli munceau ogoarele. Si ridicau ode.
Cioacanele mesterilor sunau vesel pe nicovale.
Si triluri vesele se ridicau din noianul fetelor ce spalau rufele in apa stralucitoare a raului.
Totul era veselie. Dar....
Dar nimeni nu avea ochi. Toti aveau ochii scosi.
Si m-am apropiat. Si am intrat in horele veseliei. Dar nu ma impiedicam, vedeam obstacole. Si atunci am fost dat la o parte.
- Straine, nu cred ca meriti lumina noastra, pentru ca nu tu ai construit-o, mi-au spus
- Lumina voastra este o mangaiere in mijlocul cetii, este o bucurie, oarecum, dar voi o vedeti?
- O vom vedea in clipele din urma, pentru ca suntem nevolnici si nu avem dreptul. Noi am donat ochii cu care puteam vedea celor considerati de fiii luminii vesnice ce a invins intunericul cetii.
-Dar nu ati vazut niciodata?
- Probabil cand ne-am nascut am vazut lumina. Dar ne nastem din pacat, nevolnici, nu stim sa apreciem lumina. Si atunci ne donam ochii.
- Pai ca prunc nimeni nu-si poate da acordul....
- Da, parintii nostrii ne trec in legea celor fara ochi, ei ii doneaza, asa a fost mereu. Dar ne feresc de nevolnicia de mai tarziu. Lumina o vor vedea doar cei ce merita dupa ce se duc in taramul luminii. Oricum ochii nu ne ajuta decat sa vedem uratenia. Decat zeii care ii iau pot vedea frumusetea.
- Inseamna ca voi muriti fara ochi cautand sa-i gasiti dupa moarte?
- In general e valabil, dar sunt copii ce mor inainte de a plati parintii ca sa le fie scosi ochii. Si acei copii nu vor avea parte de lumina vesnica, ci in intuneric vor trai toata viata. Si noi le blestemam parintii, si la multe cazne si munci trebuie sa fie supusi ca sa-si rascumpere pacatul de a fi lasat sa moara ochii dedicati zeilor.
Si le-am dat binete si am plecat.
Ceata ma apasa mai putin decat lumina. O doream. Voiam sa simt tristetea constatarii ca am mers in cerc si am ajuns exact de unde am pornit. Daca am ajuns acolo. Am ajuns vreodata, oare?
Dar dupa un timp josul a ajuns nicaieri, si totul a ajuns nimic.
Si in noaptea disperarii mele am ajuns in intuneric alaturi de o multime de oameni. Care stateau intr-un loc si susoteau. Ciudatul loc din care pornea un drum. Marcat clar, drum care putea fi urmat cu usurinta.
Si mi s-a spus ca se numea drumul luminii. Dar nimeni nu pleca pe el de frica parasirii negurii.
Pana la urma, lumina asta o fi ceva bun sau doar o legenda inventata de cei ce vor sa ne indeparteze de sarutul rece al cetii?