Strain in noapte

Tren ce curge in noapte singur ca un sarpe printre vaile adanci. Negru in lipsa luminii norilor. Strain in adancul gandurilor mele. Strain de ochii suspiciosi ai primei vederi.
Si totusi increderea creeata din suspiciune, increderea apropierii de o noapte. A ochilor si poate chiar a sufletului ce tanjeste dupa inlantuire.
Dar a doua zi zaua prea slaba ce a unit lantul se va rupa de la sine fara clinchetul protestului indepartari. In definitiv, suflete straine cu tonalitati diferite.
Dar poate intr-o noapte au gasit aria interpretata pentru acea miniorchestra. O oglinda in care sufletele pareau unul. O oglinda ce s-a transformat in cioburile din care era compusa. La prima raza de soare.

verde galbui

Aspect de verde, iluzia piticilor mei de pe creier. Pitici de piatra ce urla dupa magma ce-i topeste.Vulcan al sufletului ce nu se revarsa niciodata. Sau poate doar o nota de cantec ce nu a fost niciodata ascultat. Si nici macar o parte dintr-un tot unitar. Ca un zambet cu un dinte stricat. Ca o tainuire de o noapte. Ca o spovedanie de neobisnuinta. Ca un tu ce odata a fost un eu dar tinde sa devina un tu. Sau poate un eu prea personal. Un fiel de miere a albinelor teoretice. Un fel de galben, iluzia altor pitici. De pe creier.

Tampenie

Cand voi vedea cerul rosu la rasarit inseamna ca rasare soarele. Cand voi vedea rosu inspre apus, probabil ca va apune. Cand voi vedea rosu in sufletul meu inseamna ca acesta apune ca sa rasara din nou.Cand tu vei fi de culoare rosie inseamna ca esti un fruct, poate interzis, dar ori spre apusul ori spre rasaritul punctelor mele cardinale.Si atunci voi fi si eu rosu, atata timp cat esti soarele meu ce imi inroseste orizontul. Traiasca patria mama si comunismul. Rosu.

Niciodata

Niciodata nu pot fi suflet atata timp ce nu am fost niciodata cantec. Niciodata nu pot fi cantec atata timp cat nu am fost nicioadata voce. Niciodata nu o sa fiu voce atata timp cat nu am fost niciodata aer. Niciodata nu o sa fiu aer atata timp cat nu am fost niciodata zbor. Niciodata nu o sa fiu zbor atata timp cat nu am fost niciodata aripa. Niciodata nu o sa fiu aripa atata timp cat nu am fost niciodata fulg. Niciodata nu o sa fiu fulg atata timp cat nu am fost niciodata vis. Niciodata nu o sa fiu vis atata timp cat nu am fost niciodata iubire.Niciodata nu o sa fiu niciodata iubire atata timp cat nu am fost niciodata suflet.

O piatra

O piatra. O piatra poate sa arda , sa se topeasca prin caldura proprie? Nimeni nu ar crede. Si nici nu cred ca e adevarat. Poate in miezul ei ascunde un graunte de foc ce nu va izbucni niciodata, tinut in lanturi de peretele rece si tare.
Dar in contact cu magma grauntele se extinde si piatra devine una cu materia ce-l va renaste dupa care il va parasi in miezul unei roci. Roca ce-l va tine in chip de suflet, iar in iernile pietrelor, ierni reci, il va transforma in mare parte in roca. Poate il va suprima.
Si daca soarele va arde poate grauntele va creste si cumulat cu caldura stratului exterior va da o stralucire pietrei , stralucire ce o poate da numai un suflet ce e in crestere.
Sau poate, daca cineva va crapa piatra , inima ei va putea sa-si faca un loc si sa lase urme in afara ei, si daca nu reuseste sa topeasca piatra se va raci ea, micsorandu-se sau murind.
Deci piatra nu se poate topi decat cu o interventie exterioara, si daca interventia exterioara nu are puterea de a topi sau de a elibera caldura sufletului de piatra nu va face decat sa-l ucida. Pe suflet. SAu sa-l reduca la un absurd micron de iubire.

Taxa Citroen

Iacata ca pregatindu-se de plecare, nenea Tariceanu mai trage spuza pe turta domniei sale (sau nemerniciei sale, ma rog). Ne protejeaza de rable, de poluarea europei. Ca sa cumparam Dacii? Nope. Sa cumparam diverse masini straine. Adica de ce sa dau 8000 de euro + 2500 de euro pentru o bijuterie de volkswagen dar are saracu' 8 ani, cand potsa dau vreo nu stiu cat pe un Citroen nou pe care il vinde firma acestui prim ministru rablagit? Sau ma rog, de ce sa cumperi un citroen un pic mai vechi, care se devalorizeaza de 2 ori intr-un an? Mai bine e taxa dubla si ajunge la unul nou.
Ehe, o sa urle Europa. Dar de la 15 decembrie intra taxa in vigoare. Europa intra in vacanta. Pana se trezesc dupa mosi craciuni si sarmalele lor si porcu' lor deja nea Rablageanu a vandut ceva Citroenuri.
Si cand se trezesc or sa dea o amenda Romaniei, sa se invete minte. Nea Rablageanu probabil si-a scutit Citroenurile de taxe printr-o ordonanta de guvern. Sau o sa o faca oricum inainte de craciun. Si amenda o sa fie plazita din impozitele noastre, nu din ale celor ce nu se incaseaza.
Si atat.
La ce minister o sa fie Tariceanu in viitorul guvern?
Bine ca ati votat bine!!!! Ca ati lasat toate ciorile platite sa aleaga pentru voi.
http://www.anunturi-auto.ro/anunturile_lui_68448.html

Umbland prin ceata

Am plecat singur. Era ceata. O ceata densa. O ceata laptoasa. In care nici gandul nu patrunde. Ceata in campie. Ceata plata. Campurile aratau unul ca altul. Clipele aratau la fel. Sufletele la fel. Gandurile erau pierdute. In ceata. Si dintr-o data ceata a devenit lume. Ratacire. Nimic nu mai era la fel. Stanga era dreapta asa cum dreapta era stanga. Si inapoi era inainte asa cum inainte era inapoi. Cercuri concentrice sau acelasi cerc. Erau pasii mei. Sau poate spirale sau linii drepte. Era ceata sufletului meu.
Pierdut in ceata , pierdut in sperante, pierdut poate in intuneric. M-a invaluit negura rece ca sarutul mortii. Ca strigatul iubirii reci de cripta. Ierburi ce incurcau picioarele si cerul din ce in ce mai greu pe umeri. Ratacire fara lumina.
Apasarea umeda turna pumb in picioare si pasii se tarau greu prin mocirla amestecata cu paie murdare.
In zare s-a zarit o umbra. M-am apropiat. O chilie anosta. Am batut in usa.Si pustnicul mi-a deschis cu ochii obositi de rugaciuni si de lumina opaitului ce-i era singura cale in ceata.
- M-am ratacit in ceata nu stiu unde imi este nordul, i-am spus bucuros ca am intalnit un far in noapte.
- Eh, toti ne ratacim, mai devreme sau mai tarziu, dar trebuie sa ne rugam sa gasim calea, imi spuse el.
- Dar, poti sa-mi arati calea spre lumina?
- Doar Stapanul Luminii si al Ceturilor poate. Mai bine te opresti si te rogi. Eu o fac de zeci de ani. Numai asa imi va lumina calea vreodata.
Si i-am dat binete si am plecat. Din nou ratacind prin ceata. Cu padurile cu copaci la fel invaluiti in ceata cu aceeasi culoare , simtite in sufletul cu aceeasi tristete.
Din nou noroiul gandurilor ce-mi atarna ca plumbul in picioare. Si ceata ca o tristete. Ca o incercare de a-mi vinde sufletul.
Ratacit am auzit sunete. Zornait de lanturi. Si dupa sunet m-am ghidat. Si am intalnit oameni. Oameni veseli. Incatusati. Legati cu lanturi grele si zornaitoare. Oameni care cantau.
Si i-am intrebat despre calea lor. Si despre calea mea. Nu au stiut sa-mi spuna. Dar se bucurau.
- Am fost rataciti in ceata. Acum nu mai suntem. Avem lanturi grele pe noi. Lanturi cu care ne-au legat fii cetii si ai Stapanului Luminii de castelul sufletelor lor. Si nu mai putem sa ne ratacim unii de altii, si nici de castel. Putem munci pamanturile si sa ne bucuram de roade. Si intr-o zi lumina va veni si ne va mantui de ceata aceasta vesnica. Si daca se rupe lantul ceilalti ne gasesc, nu ne lasa rataciti, caci e greu si lasa urme adanci si zornaie. Si putem sa ne intoarcem la lanturile ce ne leaga si la truda cu care ne vom cumpara vreodata mantuirea.
Si am plecat inspaimantat de fiii cetii. Mai departe in negura.
Rasuflarea imi devenise prea rece. Gandul ce era cantec odata imi devenise vaiet. Lumina era doar o amintire. Susul acum era jos.
Si deodata aparu lumina. O lumina puternica. O lumina ce raspandea ceata si lasa sa se vada intreaga vale verde. Ceata era undeva prea sus. Soarele cetatii lumina fara dubii. Si oamenii veseli munceau ogoarele. Si ridicau ode.
Cioacanele mesterilor sunau vesel pe nicovale.
Si triluri vesele se ridicau din noianul fetelor ce spalau rufele in apa stralucitoare a raului.
Totul era veselie. Dar....
Dar nimeni nu avea ochi. Toti aveau ochii scosi.
Si m-am apropiat. Si am intrat in horele veseliei. Dar nu ma impiedicam, vedeam obstacole. Si atunci am fost dat la o parte.
- Straine, nu cred ca meriti lumina noastra, pentru ca nu tu ai construit-o, mi-au spus
- Lumina voastra este o mangaiere in mijlocul cetii, este o bucurie, oarecum, dar voi o vedeti?
- O vom vedea in clipele din urma, pentru ca suntem nevolnici si nu avem dreptul. Noi am donat ochii cu care puteam vedea celor considerati de fiii luminii vesnice ce a invins intunericul cetii.
-Dar nu ati vazut niciodata?
- Probabil cand ne-am nascut am vazut lumina. Dar ne nastem din pacat, nevolnici, nu stim sa apreciem lumina. Si atunci ne donam ochii.
- Pai ca prunc nimeni nu-si poate da acordul....
- Da, parintii nostrii ne trec in legea celor fara ochi, ei ii doneaza, asa a fost mereu. Dar ne feresc de nevolnicia de mai tarziu. Lumina o vor vedea doar cei ce merita dupa ce se duc in taramul luminii. Oricum ochii nu ne ajuta decat sa vedem uratenia. Decat zeii care ii iau pot vedea frumusetea.
- Inseamna ca voi muriti fara ochi cautand sa-i gasiti dupa moarte?
- In general e valabil, dar sunt copii ce mor inainte de a plati parintii ca sa le fie scosi ochii. Si acei copii nu vor avea parte de lumina vesnica, ci in intuneric vor trai toata viata. Si noi le blestemam parintii, si la multe cazne si munci trebuie sa fie supusi ca sa-si rascumpere pacatul de a fi lasat sa moara ochii dedicati zeilor.
Si le-am dat binete si am plecat.
Ceata ma apasa mai putin decat lumina. O doream. Voiam sa simt tristetea constatarii ca am mers in cerc si am ajuns exact de unde am pornit. Daca am ajuns acolo. Am ajuns vreodata, oare?
Dar dupa un timp josul a ajuns nicaieri, si totul a ajuns nimic.
Si in noaptea disperarii mele am ajuns in intuneric alaturi de o multime de oameni. Care stateau intr-un loc si susoteau. Ciudatul loc din care pornea un drum. Marcat clar, drum care putea fi urmat cu usurinta.
Si mi s-a spus ca se numea drumul luminii. Dar nimeni nu pleca pe el de frica parasirii negurii.
Pana la urma, lumina asta o fi ceva bun sau doar o legenda inventata de cei ce vor sa ne indeparteze de sarutul rece al cetii?

Inger

Pentru Ana.

Inger, arunca odata coroana de spini si invata ceea ce ai stiut intotdeauna. Invata sa zbori. Si nu doar cu ochii mintii ci cu ochii fericirii ce doreste sa-ti invaluie ca o mantie albastra sufletul.
Floare, deschide-ti petalele in mii de culori sa simti sarutul soarelui ce-ti soarbe roua lacrimilor diminetii tale tarzii.
Luna, imprastie-ti razele si transforma-le in cuier de care sa se mai agate cate o speranta care sa nu mai dainuiasca doar o noapte, ci sa se pastreze si peste zi in cufarul inimii tale.

Vot de veto

Am auzit paduri cutreierand o ciupercuta vorbind despre votul x si zero. Despre a pune stampila in fiecare patratica ca sa vada nesimtitii ca nu a vrut nimeni sa-i voteze. Si totusi cei ce stateau la cersit sacose electorale si cei care cersesc mici electorali si bere electorala ii vor vota. Plus masele lor de manevra. Daca bagati un vot alb va fi probabil stampilat dupa aia. Eu aveam ideea sa se voteze un outsider, ca sa nu iasa marlanii, dar si aia probabil sunt din aceeasi clica, doar ca au avut gradul mai mic in sleahta. Asa ca pana la urma votez si eu pentru votul x si zero chiar daca se anuleaza si ajung aia la ciolan. Mai am o propunere: Dupa ce stampilati bine buletinul bagati un text pe a doua pagina :" VREAU SA VA DOARA" Iata de ce(atentie, contine cuvinte obscene): http://ro.netlog.com/go/out/url=-aHR0cDovL3d3dy55b3V0dWJlLmNvbS93YXRjaD92PUVwV3MtWWlPMU80
Si nu in ultimul rand spune si la altii sa scrie pe buletin : "VREAU SA VA DOARA"

Golaneala culinara

Eh, astazi a avut loc un colocviu culinar, invitati fiind maestrul Papi si colegul Merzi. Si nu in ultimul rand eu. Si ne-am culinarit noi un pic printre vorbe si uneori injuraturi. Papi a fost responsabil cu tochitura, io doar cu ciorbita, asistentul s-a chemat Mertzi, care a venit cu cateva idei, incat golaneala sa fie cum trebe.

O ciorbita de legume simpla, puse toate la fiert si apoi un pic de rosii in bulion dupa ce s-au acrit cu tirighie ( o chestie olteneasca? de care nu mai auzisem pana azi, da' isi face treaba cu prisos). Si dreasa cu ou.

Eh, tochitura,mai complicata, toate cele calite apoi, dupa o caleala anevoioasa, datorata cepei de apa ce-si lasa gramada de apa, pusa si afumatura ( carnea de vitel fusese pusa mai devreme). Sosul bogat se potriveste cu mamaliguta, din pacate din malai grisat. Un ochi, putina branza rasa si patrunjel tocat au intregit gustul.

Iaca ce a iesit:

- ciorbita, taraneasca, cu telina, pastarnac, morcovi, afumatura, ardei capia, ceapa si acrita cu tirighie

- tochitura cu mamaliguta, ou, branza si patrunjel:

Totusi

Un fruct, probabil, in forma de pastaie. In bataia vantului s-a transformat intr-o elice. Si a zburat departe de sursa ce-o nascuse. Si nu a fost o intamplare. Si a doua a zburat, mai departe. Si a treia, si toate. Si m-am gandit ca erau dinainte ca omul sa se gandeasca la formele ce asigura deplasarea in zbor. De fapt natura a oferit intotdeauna solutiile.
Si de aici m-am gandit. Copacul ala trebuia sa isi inventeze de la inceput semintele in forma de elice sau de puf, ca altfel nu supravietuia vremurilor. Si io cred ca un copac nu e in stare sa faca niste calcule savante, oricat evolutionism are in el.
Concluzia simpla este ca oricat am crede in evolutionism, ceva sau cineva l-au ajutat. Si nu cred ca sunt extraterestrii ci Extraterestrul.
Un Dumnezeu exista, orice ar fi el. Orice ar fi, nu un mosulet ce se plimba cu dansa balanganind printre picioare (e gol, asa scrie) cum ne invata Biblia.
Dar cum putem , in sensul acestui Dumnezeu sa facem ceea ce trebuie. Sa invatam? Sa fim buni?
Ce inseamna sa fii bun?
Normele sunt facute de niste nemernici ce cauta profit. Cartile normelor tot de ei sunt scrise.
Si oameni extraordinari au murit in numele lor. Au vindecat in numele lor, au facut minuni. Dar oare nu au fost deturnati de la sensul Dumnezeului real? Oare au fost de acord cu purificarea prin foc si prin tortura?
Cine si cum si de ce este Dumnezeu?

Vot in bot

Majoritatea celor pe care ii cunosc nu au de gand sa participe la alegerile parlamentare. Scarbiti de faptele de arme ale ghiolbanilor cu grade pe umar ce se calca pe picioare in Senat si Camera deputatilor in lupta galagioasa pentru ciolan, nepasatori de necazurile celor ce i-au ales.
Eu cred ca pe asta mizeaza si ei. Daca 60% din oameni nu participa, raman cei care sunt membri de partid militanti, fraudatori ce voteaza in locul altora si oameni platiti sau cu creierul spalat ca sa voteze intr-un sens. Cei ce si i-au creeat si inca si-i creeaza, conlocuitori fara studii, care nu au nici cea mai mica urma de gandire, care voteaza pentru un mic si o sticla de ulei.
Cred ca e o greseala si o sa ma duc la vot. O sa votez un outsider, un candidat independent, desi eu stiu ca votul meu nu va ajuta in inlaturarea nenorocitilor din parlament. Dar daca cei 60% ce se duc la vot le vor da un vot negativ, atunci se va simti.
Asa ca eu sfatuiesc toata lumea sa se duca la vot, ceea ce va sfatuiesc si pe voi, ceea ce si voi trebuie sa-i sfatuiti pe altii. Oare avem putere sa schimbam ceva?
Bine, ca parerea mea e ca se mai si falsifica, oricum, pe ici pe colo.

Vino...

Pe strada. Pe strada cu noaptea. Ne plimbam tacuti amandoi. Si tacerea noastra vorbea. Poate prea tacut. De fapt cine ar fi bagat-o in seama. Era doar o noapte. Si cine m-ar baga in seama. Sunt doar un om.
Am vazut. Am vazut afise. Afise mari cat blocul. Acolo unde am vazut sobolani. Si acum am vazut sobolani. Mari cat blocul.
Am vazut. Tacere. Tacere in jurul multimilor. Dar erau tacute. Si de acolo o sa invatam tacerea.
Am simtit. Am simtit moarte. Acolo unde a fost. Si acolo unde este. Acolo suntem si noi cu o farama ce avanseaza intr-un tot.
Am simtit. Am simtit cum se agita toata linistea. Dar nu pentru mine. Ci pentru mine ce va urma. Acel eu care nu-l va mai cunoaste pe acest eu. Acela ce va fi vandut. Eul trimis de mine pe doi bani la moarte. Nici macar bani de argint.
Euri. Euri nelinistite. Ce asa se cade sa fie. Nelinistite.Fara sens. Pentru ca asa s-a aflat. Uneori.
Vino, dulce moarte, vino...

Dimineata

Cer trist ce plange invaluit in ceata. Noaptea inca nu a plecat, se stie stapana sufletelor. Inca invinge timpul si o va mai face mult de acum incolo. Gandul ce inca viseaza, amortit parca de caldura abandonarii in adancul uitarii. Inviorare.
Amintiri. Amintiri din suflet. Copilarie la gura sobei cu miros de gutui si zapada. Cu fior de ochi ca luminile in noapte. Lumini ce te urmaresc. Cu sperante ce se aduna in vartejurisi se inalta sau cad pe pamant, asemeni fulgilor ce se inlantuie in hore nebune inainte de a cobora in albul materiei universale.
Copaci goliti de frunze ce tremura zgribuliti. Realitatea mirosului cafelei. Ochii se dezlipesc. Apa. Gand. Durerea lucrurilor neimplinite.Liniste. Mult prea multa liniste. Incepe o noua zi pentru mine. Una dintre ele, prima zi a vietii mele de acum incolo. Ce poate fi si ultima.

Dialog imaginar.

- Si ce o sa faci? O sa incepi sa plangi?
- Poate o sa rad amar si o sa-mi ascund lacrimile in fata ta. Dar in sufletul meu o sa plang.
- Cum in sufletul tau, ba, prostule, stii tu ce-i ala suflet, si prin cate trece un om? Ce-s ideile astea?
- O sa plang lacrimile celor pe care i-ai torturat tu inainte sa ajungi acolo. Pe care ii bateai conform scolilor pe care le-ai facut ca sa inabusi gandul.
- Ba, animalule, pe mine m-a votat lumea, ba. Prostu' dracului . Ai comentarii? Ca pot sa-ti fac rau cand vreau eu.
- Sunt de acord. Poti sa faci rau tuturor. Se vede, asa ai fost educat. Animal esti tu care omori oameni si sefii tai care cumpara voturi cu mici.
- Ba, ce sunt eu de vina ca prostii voteaza?
- Esti, ca voi ii tineti sa fie prosti, voi le omorati parinti doar ca sa pozati dupa aia in ingeri salvatori. Voi sunteti radacina raului.
- Care noi, bai prostule?
- Voi, aia care ati fost formati sa mintiti si sa mulgeti orice ban in folosul propriu. Si sa plangeti la comanda.
- Asta e scopul, ce-i trebuie prostimii bani? Ca sa ce? Sa-i bea? Sa-i arunce pe tampenii. Stii, trebuie formata o clasa sociala superioara.
- Ariana? Superioara pentru ca a avut sau are grade pe umar? Ca a omorat sau ca a fost cei ce le-au tinut isonul? Sau ca au fost oameni formati de ei? De ce nu le dati o sansa celor ce merita?
- Merita doar smecherii, bai sclavule, da-i drumu' la somn ca maine te duci la munca. Pentru ei.
- Ma duc acum, dar o sa vina ziua. Ziua in care veti raspunde. Ziua in care noi vom fi judecatorii.

EU

Suflet. Suflet ce se zbate in neadormirea sa. In neacceptarea acceptabilului ca lege a firii actual acceptate. Ganduri ce patrund uneori in negandire. Sau in gandire a ce nu trebuie sau nu e necesar a fi gandita. Eu care exist ca eul mau sau ca eul nimanui ce nu poate fi in nici un caz eul alcuiva. In cantec mut al sufletului gandului si eului. O bucata de huma. Un robotel fara piese de schimb. Indispensabil dar asa usor de inlocuit. Incoruptibil dar asa de usor de cumparat. Ca o haina veche ce este superba atunci cand o admiri in muzeu, dar niciodata purtabila, cu gaurile ei de srapnel care i-au ucis purtatorul. Sau purtatorii.
Poate doar furtuna ce a asteptat soarele asa cum soarele a asteptat furtuna de prea multa caldura.
Experiment al unei vieti ce nu suporta experimentele.
Lacrima a unui ochi ce nu a plans decat pe ascuns, fiindu-i rusine de existenta reala si de scopul purificarii sale prin lacrimi.
Copac de campie in bataia vantului, ce-si tine frunzele aproape, la fel cum se departeaza de padurea din care i-a fost dusa samanta de vant.
Uman uneori in inumanitatea gandurilor mele, insetat de noroiul ce provoaca setea.
Degeaba, si uneori indispensabil in conditiile in care degeaba e indispensabil.
Doar eu, perisabil, trist si vesel, si mai ales judecabil pentru cei a caror pasiune e asta.
Doar eu, in timpurile de azi ce nu sunt cele de maine si nici cele de ieri.

As simti.

As simti mangaierea ta ca un fulg de nea, cazand molcom pe fata mea si topindu-se intr-o lacrima. Sau poate e lacrima mea? Nu stiu in vantul ce o ingheata, facand-o sa cada pe pamantul unde va fi calcata in piciare. De catre mine poate, cu nepasare. Acelasi vant ce in turbarea sa se prinde-n hora fulgilor ce ma ating topindu-se in alte lacrimi. Ale cerului, ale mele sau aiurea, niste lacrimi ce-mi ingheata pe fata, stralucind pana sub talpa bocancului meu ce nu simte frigul.

Friptura la cuptor cu legume, cartofi si salata

Eh, fiind un weekend racoros, ne-am gandit weekendul asta sa ramanem in barlog. Si am ales barlogul la mine.
Toate ca toate, vin se gasea, altii au vrut bere, altii sucuri, dar mancarea? Mancarea trebuia sa fie si ea un factor care sa ne faca sa nu regretam ca am stat acasa.
Zis si facut, am achitionat o bucata de pulpa de porc (muschiul), o varza,niste cartofi, smantana si ardei capia. Existau la purtator telina, morcovi si condimente.
Si am purces la creatie. Legumele le-am taiat mediu, ca prea marunte dispareau prin tava, si peste patul de legume stropite cu vin rosu, putina apa si condimente (piper, sare, rozmarin) patul s-a asezat carnea ce statuse inainte 2 ore la marinat intr-o punga invelita intr-o marinata cu usturoi, lamaie, piper, tarhon, rozmarin, cimbru si busuioc).
Tava s-a infasurat in folie de aluminiu si a fost aruncata in cuptor , unde am uitat vreo doua ore de ea.
Intre timp am curatat cartofii sui i-am pus la fiert in apa cu sare. Dupa ce au fiert au fost asezati intr-un plic din folie de aluminiu, condimentati cu sare si piper cu o ceapa taiata marunt si 4 felii de unt deasupra, dupa care au fost si ei aruncati in cuptor, unde au stat cam o jumatate de ora, desi era bine sa-i mai lasam pana la o ora.
Salata s-a facut din varza, cu ardei capia taiati fideluta si morcov taiat, pentru a-i da culoare. Cu putin ulei si otet, am fi pus lamaie, dar varza merge mai bine cu otet.
Intre timp am scos carnea din cuptor si am eliberat tava de folia de aluminiu, ca sa se rumeneasca un pic. Dupa ce s-a rumenit pe ambele parti am constatat ca mai era multa zeama peste legume, asa ca am luat carnea din tava, dupa care am bagat legumele la fos vioi ca sa se mai evappore zeama si sa prinda putina crusta. Apoi toate le-am asezat in farfurie si le-am mancat, mmmm, cu ce pofta !!! :)

Mi-as dori

Cand eram mai mic visam sa ma fac atunci cand oi fi mare ba pilot, ba doctor ba invatator. Loosers. Mi-am dat seama. Acu' vreau sa ma fac atunci cand oi fi mare santierist.
Meserie mai frumoasa nici nu cred ca poate exista.
Dimineata te duci cu noaptea in cap la munca, iti cumperi o cafea si o sticla de coniac pentru micul dejun. Care dupa ce vor fi baute voi servi gustarea de dupa micul dejun, care dupa ce va fi servita voi servi gustarea de dupa gustare, etc.
Si urcand pe schele mai aproape de stele ( ca rimeaza) si de muze, voi simti inspiratii poetice la vederea muzelor ce se unduiesc felin, trecand numai pentru placerea mea pe sub sau prin apropierea schelelor. Si atunci inspirat de cela mai adanci sentimente ii voi inchina o poezie: "Mami, ce te-as f..e" sau "Ce buna esti, fa, figuranto" si alte pareri filosofice si psihoanalitice care nici lui Freud nu i-ar fi trecut vreodata prin cap.
Si dupa o zi asudatoare de munca ma voi ingramadi cu toti colegii mei in mijloacele de transport uneori prea aerisite ca sa nu imi scot bocancii si sa-i napadeasca brusc amintirile pa calatori si sa verse lacrimi amare.
Si uneori prea linistite si fara viata de aceea voi urla in gura mare si-mi voi canta sufletul mirositor a coniac, filosofand aceleasi freudiene fantezii. Si poate citind Libertatea, ziarul universal al santieristilor. Sau poate am sa vorbesc de Elodia.
Si seara o sa se lase cu mantia sa albastra cu stele in momentul ce ajung acasa beat, unde ma va astepta sotioara mea in capot albastru cu stele si dotata cu facalet. Si din vorba in vorba ma voi eschiva si-i voi invineti si celalalt ochi si apoi vom trai fericiti pana la adanci batraneti.
Dupa care cu stomacul plin de parizer ma voi aseza la televizor minunandu-ma ce dreptate are Becali si ce destept e Diaconescu, si voi adormi urmand sa ma trezesc maine pentru o noua sublima zi.
( Si in orice meserie ai fi implicat, schimband un pic programele nevestele , actiunile, tot aia faci zi de zi)

Paste cu branza, legume si cabanos

Reteta este o fantezie a unei nopti oarecum bahice si cu un pic de foame. Realizata cu ce s-a gasit prin casa. De fapt au pornit paste cu branza si s-au transformat.
Ingrediente: - paste (taitei+penne)
- branza rasa, cascaval ras, crema de branza
- ardei capia, ardei iute, telina,ceapa,usturoi
- cabanos
Pastele se fierb in apa in care se adauga putin ulei si putina sare. Dupa ce pastele au fost fierte dupa gust se amesteca cu branza si cu sosul prezentat mai jos.
Sosul se face din ceapa calita in putin ulei, dupa care se adauga un catel de usturoi taiat foarte marunt si ardeiul taiat cubulete sau fideluta. Se poate pune si telina taiata cubulete. Cand se inmoaie ardeiul se adauga ceva condimente, sare, piper, busuioc, dupa gust. La sfarsit se poate pute suc de rosii sau bulion.
Dupa ce se amesteca pastele cu branza si apoi cu sos, se pun intr-o tava si se lasa 10-15 minute in cuptorul incins. Mie mi-au placut. Aratau cam asa:

O noua zi

Incepe scurgerea molcoma a unei noi zile, luminata de ganduri limpezi si de zambete de margaritar. Sufletul molcom inca mai leneveste chiar daca ziua este de munca, e creat pentru normalitate. Nu pentru uratenia sclaviei.
O sa ma duc in statie , un pic zgribulit, parasind cu greu caldura casei, o sa ma incadrez in rand, apoi o sa ma imping si o sa ma inghiontesc cu oamenii care l-au apucat pe dumnezeu de picior si au un loc de munca mizerabil unde pot sa stea degeaba sau dimpotriva sa munceasca precum animalele, unde pot sa fie mangaiati sau biciuiti, unde nu prea iau bani, dar isi lasa sufletul.
Chiar, oare merita sa-ti vinzi sufletul pe 30 de arginti?
In tramvai ne vom inghesui ca niste animale. Ne vom simti rasuflarile fierbinti si adormite mai aproape. Ne vom injura pentru ca nu incapem, vom lega noi relatii de ura. Nu vor zambi decat liceenii galagiosi si agramati ce se duc spre scoala (io cred ca 50% dintre elevii bucuresteni, daca nu si mai multi, nu stiu sa acorde subiectul cu predicatul).
Vom cobora si ne vom raspandi ca puii de potarniche .Unu' incolo,altu' incoace, veseli deja si purtand discutii cu alti oameni. Si va urma alta zi de sclavie pe plantatia nemernica.

O istorioara simpla (II)

In cele din urma, cand crestinismul castiga teren, cei ce-l monopolizasera s-au intalnit ei ce s-au intalnit si s-au hotarat la Niceea despre natura divina a lui Isus. Si cum ca popa nu poate fi decat cel ales, care e si ala un fel de trimis al lui Dumnezeu pe pamant, desi e o puslama.
Si asa s-a trait multi ani in pace si iyubire, prin arderea sau sechestrarea cartilor descoperirilor antice.
Manipularea omului s-a facut prin iad si rai, prin amenintarea cu pedeapsa divina. Pana la a declara si cativa regi un fel de trimisi ai lui Dumnezeu nu a fost decat un pas. Plus ca biserica a capatat puteri absolute, abuzurile fiind in floare.
In occidentul infloritor luxul orbea, in ciuda mizeriei celor multi. Si Cei multi si-au pus intrebari. De ce? Si li s-a raspuns :"Crede si nu cerceta". Si cu Inchizitie. Tot pentru cei ce erau folosit ca unelte. Celor din casta stapanitoare lise vindea iertarea pacatelor.
Dar lumea a evoluat, aceasta evolutie erodand la randul ei radacinile bisericii.
Si casta conducatoare a inventat egalitatea. Dreptul fiecarui om de a munci pentru o viata mai buna pe care nu o va obtine niciodata. Decat daca omoara, fura, etc. Adica daca se dovedeste demn de clasa conducatoare.
Si de aici pana la inventarea pseudoluxului pentru toti, a ziarelor, a televiziunii, instrumente spalatoare de creier, a creditelor, instrumente ce impovareaza individul, legandu-l de glie, facandu-l sa-i fie frica de viitor.
Acei ce au condus un trib, apoi o tara, apoi un continent, acum cnduc toata lumea.
Si ceea ce alta data s-a numit taramul fagaduintei, apoi inchuizitie, acum se numeste criza.
Si ceea ce altadata s-a numit lege, altadata crede si nu cerceta acum see numeste Libertatea sau OTV.
De fapt, acum fiara are mai multe capete, pentru ca din fiecare cap ce a fost taiat i-ai crescut alte trei.
Care este numele si numarul ei nu stiu. Cine are intelepciune sa judece.
Si atat.

O istorioara simpla (I)

La inceput a fost pacea. Omul primordial traia in sanul naturii, iar natura, ca o mama grijulie il hranea cu tot ce avea, din abundenta. Uneori era haituit, uneori ii era frig. Asa a descoperit pestera, focul si alte instrumente. Pentru ca nu a mai avut chef sa se deplaseze dint-o zona in alta a inceput sa vaneze si sa cultive pamantul. Si cei mai puternici vanatori si cultivatori au ajuns sa le fie capetenii si nu mai trebuiau neaparat sa vaneze.

Apoi, nu stiu de unde s-a insinuat un nene care explica fenomene, migratiile animalelor si asa mai departe. Si asa s-au inventat diferiti zei pentru ca preotul sau vraciul sa trandaveasca si sa fie hranit de comunitate.

Cu timpul s-a observat ca facand pacte cu mai multe triburi si alegand o capetenie comuna formatiunea rezultata era mai puternica si ii putea absorbi pe cei mai mici, ii putea jefui sau inrobi. Si supunand s-au format state. Iar statelor nu le priau zeitatile tuturor triburilor, mai ales ca trebuiau dati la o parte capeteniile si preotii care nu erau din gasca ce conduce. Si s-a inventat religia centralizata, religia de stat , cu temple ce serveau conducatorii proclamandu-i zei si tinand in huzur o multitudine de manipulatori-preoti (preotese).

Cine stie cine, ca sa atraga adepti spre aventuri ( eu presupun ca Moise ca sa ii faca pe evrei sa plece din egipt) a inventat monoteismul, si preotii acestei noi religii numite iudaism au plasmuit povesti ce le-au strans in carti, formand prima religie puternica, bazata pe legi clare si inviolabile.

Si totusi a ramas o religie zonala, fara multa putere. Trebuia ceva mai puternic, care sa se extinda in toata lumea.

Si s-a lucrat tocmai la permisivitate. Iubirea si iertarea. Se poate face orice, pentru ca vei fi iertat pentru ca esti iubit. Sufletele ratacite, promisiunile si minunile scrise in carti sau spuse din gura in gura puteau castiga mai multi adepti.

O religie foarte greu impusa, cu multe sacrificii umane, deoarece se lupta cu religia imperiilor ce nu isi puteau schimba clasele conducatoare. Dar, izbandind, a ros Imperiul Roman de la radacini, facandu-l in cele din urma sa se prabuseasca.

-VA URMA-

peste cateva ore sau maine.

Dreptate sociala

Astazi mergeam pe strada dupa ce fusesem sa-mi platesc darile la diferite firme furnizoare de servicii si la diferite banci furnizoare de dobanzi ilogice. Si dintr-o data totul se coloreaza in rosu si incepe sa sune a motor. Oaaau, parada rosie de campanie a PSD . Oameni imbracati in rosu cu niste atv-uri rosii. O mare de atv-uri rosii. Supercalifragilistic. Un show cu un potential pozitiv, care atrage publicul.

Pe de alta parte am sunat o amica, sa o felicit de ziua numelui. E bolnavioara. De o boala destul de nasoala. Si are nevoie ca asigurarile sociale sa-i aprobe tratamentul. Sau cine face asta. Dar i s-a spus ca trebuie sa astepte pentru ca nu sunt bani si se trateaza doar persoanele in faza grava. Deci trebuie sa ajunga in faza grava ca sa fie tratata. Un show cu potential negativ. Da' nu il vede nimeni.

PNL, PDL, si alti P isi fac supercampanii, ce bucurie a ochiului.

Votati PSD, PNL, si alti P. In rest, asteptati sa muriti de foame, de boli, de orice. Pentru ca ne pasa.

Noapte

Rasuflare inghetata in asteptarea sarutului rece ce va sa vina. Sarutul suav al primilor fulgi de zapada. Joc vesel al zilelor in care focul arde. Focul patimilor inca netraite. Sarutul brusc al privirii tale. Sarutul cald al rasuflarii tale fierbinti. Noapte de noiembrie.

Energia

Presupunem ca un gand are viteza subluminica sau oricum, maxim viteza luminii. Ma refer la presupusa particula a undelor cerebrale. Si presupunem ca aceasta particula a energiei cerebrale are o masa, chiar daca neglijabila.
Atunci, conform teoriei relativitatii particula gandului are o energie E care se supune legii E=mc^2. Pana aici e simplu, dar ce rezolva asta?
Pai considerand ca fiecare gand e compus din mai multe particule si in sine, frecventa gandului e diferita in functie de natura sa, gand pesimist sau optimist. Atunci energia este mai mica sau mai mare, in functie de masa particulelor intr-un punct la un moment dat. La viteza apropiata de viteza luminii, intr-un punct pot fi la un moment dat mai multe sau mai putine particule, in functie de lungimea de unda, deci de natura gandului. Si energia totala a unui punct este data de particulele ce se afla acolo la un moment dat. Si , in functie de intensitatea gandului undele se imprastie pana la distante variabile, deci totalitatea punctelor energiei gandurilor formeaza o energie unitara mai mare sau mai mica, in functie de puterea gandurilor si de natura lor. Unele unde se propaga mai departe, dar majoritatea raman in jurul sursei, deci energia in jurul sursei este mai mare. Si asa este explicat conceptul de aura. Si existenta aurei sustine aceasta teorie.
Acum, in functie de lungimea de unda, energia aurei poate fi variabila. Si atunci, punand totul in spectrul luminii, joasa frecventa da culoarea rosie, inalta frecventa culoarea violet si o frecventa medie culoare galbena. Mediu inseamna in agitatia sufletului probabil pacea. Si de acolo aura galbena a sfintilor?
Trebe analizat. Va urma...

La pomul ce-l credeam apus

La pomul laudat sa nu te duci cu sacul, spuneau batranii. Si bine spuneau. Cand invingi balaurii cei mai mari nu te uiti la un amarat de urs. Stralucirea marilor izbanzi iti orbesc judecata, nemairealizand plasamentul in regnul legendelor. Si atunci, un urs cu o forta de zece ori mai mare decat tine iti pare un biet soricel. De ce i-ai mai intinde capcane, de ce ai mai folosi tactici de lupta? In lupta dreapta ca un tavalug vei invinge. Si cand vei fi coplesit de puterea adversarului, desi poate ai luptat ca un leu, te vei resemna.
Asa si CFR Cluj. Cine era Bordeaux? O echipa care parea mai usoara decat celelalte, si purtati pe aripile rezultatelor anterioare au ajuns cu fruntea prea aproape de stele. Si privind de sus au vazut caderea. Si nu s-au mai putut opri. Si lovitura la impactul cu pamantul este dura, daca nu reusesti sa-ti deschizi din nou aripile udate de ploaie.
Mai trebuie cel putin o victorie. Cu Roma ce a zdrobit Chelsea sau chiar cu aceasta din urma, un fel de selectionata a Olimpului fotbalistic.
Eu sper ca inainte de a ajunge in glod aripile se vor deschide, si vor da la iveala stralucirea diamantelor incrustate in ele.
Si sper ca broasca sa se transforme in seara urmatoare in print si sa ucida un balaur prea mare pentru ea.

O luna

De la geamul autobuzului se vedea luna. Mare si muscata de varcolaci. Luna ca un leagan al viselor de noapte. Al viselor pierdute si a celor regasite. A celor nascute si a celor ce se vor naste din tristetile si bucuriile ce se vor gasi pe undeva prin fundul sufletului. Un fel de cuier al cerului in care se mai agata o noapte instelata in care sufletele danseaza pierdute in nisipuri sau aiurea printre ierburile inalte. Dansul iubirilor posibile si imposibile, dansul tradarii si dansul implinirii. Dansuri de lacrimi si dansurile perlelor de zambet amagitor.
O luna poate ca un corn ce strapunge adancul intunericului, facandu-l sa se zvarcoleasca precum un balaur ce pierde lupta cu lumina in care sa nenascut. Din care s-a nascut moartea sa. Invingatorul ce se chema iubire. Moartea intunericului indoielilor. Iubirea nascuta ca moarte. Din moarte. Lumina. Poate impusa.
Luna ca o nota . Prima nota a unui cantec trist de aducere aminte. A lunilor trecutului ca o apa ce curge spre prezent si intorcand spatele si spre viitor. O luna ca un mag care citeste in stelele asa apropiate lui.
Si ramanea pe loc, ca si mine. Ramaneam pe loc in timp ce ma miscam. Si luna ramanea pe loc cu mine desi ne miscam eu fata de luna si luna fata de mine. Punctul de referinta era sufletul meu. Si ramaneam sa ne privim intr-o incremenire salbatica. Prin geamul autobuzului.

Cugetare?

Soarele slab al ochilor mei apune intr-un copac singuratic al campiei. Copac batut de vant. Din ramurile caruia cresc fantome atunci cand se rup. Fantome ce dor vantul ce gaseste doar iluzia mangaierilor trecute. Codrul este departe si copacii nu se pot transforma singuri in padure. Pretul nu este al fructelor sau semintelor, pretul este al nepadurii ce ar fi putut fi padure, macar cateodata. In apusuri de soare mai rosii decat verdele campului la rasarit, in ploi mai voioase decat tristetea sfarsitului lor. In timp, poate.
De aceea ma dor ramurile ce nu au crescut din ramurile ce nu cresc , fantome ale imaginatiei ce s-a transformat in nestiinta. Puterea sevei e nemarginita si impusa de legi, dar spatiul in colaborare cu timpul reduce patratica unui fir de nisip calator o secunda in univers.
Amagirea gandurilor de apa ce curge in sensul sau stabilit. Amagirea fotonului gravitational decazut. Ca o aripa de inger ce trimite un semn macabru. Decazut. Inger decazut. In spatiul constrangerii sale. Undeva unde schimbarea iubirii in ura este convertibilitatea absoluta. Si invers
Undeva, poate in afara spatiului si in afara timpului, sau poate in miezul sau fierbinte sau rece. Ca o piatra ce a stat in bataia soarelui sau a lunii. Ca un ochi viu sau mort. De viu sau de mort. Ca un cutremur al secundelor urmatoare. Ca demonii ce rad de durere sau de iubire.
Spatiul pe care nu-l intelegem nu e timp asa cum timpul pe care nu-l intelegem nu e spatiu. Totul suntem noi cat timp noi suntem totul.
Dumnezeul ateilor , Dumnezeul credinciosilr, Dumnezeul celor nehotarati, aparati-ne de urmari.

Gand

Ceva ce am scris aseara m-a facut sa ma gandesc mult astazi. Daca ideile, aglomerandu-se in Dumnezeu se prabusesc. Gandul pare a fi ceva imaterial, dar experimentele au demonstrat ca poate fi ceva palpabil. Telepatia si telekinezia pot crea impresia gandului material, adica al unei unde ce se transmite. Material la nivel de particula, asa cum lumina e creata din fotoni. Atunci oare particula asta de gand are o masa si viteza de propagare a gandului exista? Si daca exista, care este interactia cu un camp gravitational? Exercita o presiune fizica in plus asupra individului gandul netransmis, ideea ce umbla prin cap? Care e rezultatul ciocnirii particulelor de gand?
Daca ne raportam la mecanica si consideram particula gandului supunandu-se legilor mecanicii clasice este clar ca intr-o dezbatere particulele de idei se ciocnesc ducand la devieri. Si de acolo consensul sau anarhia dezbaterilor si negocierilor?Sau poate starea de tensiune, uneori apasatoare.
Si poate de acolo armonia perechilor sau grupurilor ce au aceeasi lungime de unda a gandurilor. Si poate de acolo, uneori aceleasi cuvinte spuse in acelasi timp. Trebe studiat.

Singuratate

Singuratatea se sfarseste de la doi in sus. Dar unde incepe din nou? Se intampla ca individul sa fie intr-o multime, care inevitabil ia forma de gloata. Si gloata, fiind o turma ca orice turma incepe prin indivizi care-si urla ideile incercand sa-i acopere pe ceilalti. Si cei mai urlatori reusesc sa le faca mai cunoscute. Si din ideile urlate se alege una pe care gloata o accepta ca idee universal valabila. Si atunci individul se simte singur, fiinca se lupta cu ideea impusa, dar valul il loveste si-l poarta spre adancuri. Cu cat se zbate, neacceptand veninul care-i e inoculat cu atat e dus mai la fund si ramane fara aer. Acceptand, este scos mai la suprafata pana cand in noianul de idei ale gloatei se gaseste una pe care nu o accepta, idee ce-i provoaca din nou caderea. Astfel, cei ce accepta sunt intotdeauna la soare, departe de vartejuri si senzatia de sufocare.
In doi ideea e dezbatuta, si daca e impusa cu voce acoperitoare si cu tarie se pierde in cursul discutiei sau se reface singuratatea in unu. Dar de cele mai multe ori, refuzul, timid chiar, incepe sa sape la radacina ideii, care atunci nu mai devine unanim acceptata si universalul adevar. In doi e molcoma, e de discutat. In doi ideea devine hibridul ideilor ambelor parti inainte de a deveni adevar.
In unu, singuratatea ideii este periculoasa, pentru ca este o idee ce este inca din nastere sortita sa devina adevar universal, chiar daca nu este rostita. Si cel ce a creat singur, fara zbatere, adevaruri universale ajunge sa fie Dumnezeul ideilor sale. Si ca orice Dumnezeu va crea o lume a ideilor care vor fi toate adevaruri acceptate unanim de catre lumea care este acelasi lucru cu Dumnezeu. Si daca Dumnezeu devine lume, atunci lumea devine Dumnezeu si din comprimarea nemateriei ideilor, se creaza o densitate imensa, pana cand lumea devenita Dumnezeu se prabuseste in ea insasi, prabusire ce creaza un repaos temporal ce dureaza pana la urmatoarea explozie ce repune lumea eliberata de Dumnezeul sau in contact cu alte lumi.
Universul perfect este cel de la doi la mai multi, dar nu prea multi, cu cateva idei in chip de Dumnezeu, care totusi sufera contestare, si cu alte idei ce se disputa cu rabdare, fara dorinta de a impune. Adica Dumnezeul ce sufera imbunatatiri, inghioldit de ateism, dar iubitor si centrul acelui univers. Adica imperfectiunea.

Tampenie

Si daca vesteda moare natura si copacii imbratiseaza vantul ce-i dezbraca rece, iar iarba tremura galbena de frica sfarsitului ce va sa vina, mie tot imi zboara sufletul spre intunericul gandirii, luminat uneori de ochii din care au curs lacrimi si care au ras uneori. Ochii interiori sau exteriori. Ochii unei minti ce abia a inceput sa paseasca spre lumina. Sau sa se departeze, incapatanata sa-si urmeze drumul ales, in directia soarelui sau a unui licurici. Dar solitar spre mlastina tacerii sau tacerea luminii. Fara sa fie abatut de pietricele cu pretentii de munti, si nici de munti cu pretentii de pietricele, si chiar nici de munti cu pretentii de munti. Si poate sovaielnic va ocoli, orbecaind, dar va reveni pe calea spre soare sau spre licurici. Si de va cadea se va ridica, se va scutura de noroiul prin care se va fi tarat. Si ochii vor plange sau din nou vor rade. Si se va indoi atunci cand va fi inconjurat de prea multa siguranta.
Dar singur, se va indrepta spre soare sau spre licurici.

Inceputuri

A inceput molcom, fara prea mari pretenti, ca o suava mangaiere a sufletului. Desi afara cerul plange, bucuria tot este la fel de mare. Ode se inalta spre inalturi, pentru ca a venit. E vorba de weekend, cand sufletul canta, oasele se relaxeaza si creierul petrece. Munca a plecat in tarile sumbre, de unde se va intoarce dupa cateva ile, dar acum este departe. Taranii cooperatori ies prin cluburi sa se sparga in figuri, aruncand banii stransi peste saptamana, rezltat al fomitei facute. Fructele se intind lenese pe tarabe, asteptandu-si calaul ce le va manca , dupa ce isi va goli buzunarele. Si la televizor, distractia la maxim, cateva duduitze si cativa domni, la fel de inculti, intretin atmosfera, si in rest conducatorii superbelor noastre destine se ucid in declaratii electorale. Ce frumos e weekendul.
Eh, daca ploua, mai bine dorm.

Onoare

Credeam ca va fi o noua telenovela. Dejectii si cele mai mizerabile cuvinte.Incepuse promitator. Si nu s-ar gasi nevinovati. Vinovati sunt toti. Dar onoarea a invins. Fiarele nu suporta lantul, chiar daca legende vorbesc despre imblanziri indoielnice, fara fiorul salbaticiei. Fiarele iubesc lupta, se zbat, chiar atunci cand isi indeamna haita spre bogata prada. Simt mirosul sangelui, miros pe care lupii cei tineri inca il adulmeca indoielnic. Se zbat, inconjurand campul de macel.
Degeaba s-a zbatut Fiara, cautand sa invete turma de miei cum sa isi infinga fragezii dinti in jugulara salbaticiunilor. Si pastorii mieilor au inceput sa arunce laturile, pentru ca deja exista un caine de casa, docil si molcom, deja arvunit din lupte stravechi.
Si simtind, fiara a intors spatele stanei ce ceuta sa-l puna in lant si a ales libertatea padurii.
Poate nu e o fiara dintre cele mai fioroase, dar era o Fiara, nu suporta ingradirea.
Respect Fiarei ce a ales padurea salbatica in locul traiului in troaca cu laturi caldute.

Poveste 1

O poveste. O poveste spusa de un fazan ce pazea un baobab ce facea capsuni. Zicea in povestea lui fazanul :
Era odata un imparat ce stapanea peste o imparatie intinsa inca uneori nici cronicarii nu ii stiau marginile. Si imparatul, ca orice imparat, avea o fata. Care si ea s-a facut datoria sa ajunga la o varsta a maritisului. Si imparatu' tare s-a bucurat, ca o sa aibe si el un ginere, dar pe multi o sa-i scurteze de cap la alegere. Ca orice imparat din povesti, deh. Si fata, mofturoasa, a cerut ca cel ales sa-i aduca ceva nemaivazut si nemaintalnit. Si s-a dat sfoara in tara. Acel flacau ce va aduce cel mai mestesugit lucru, ceea ce nu mai poate fi modificat spre bine, va castiga mana frumoasei fecioare.
Si au venit mesteri cu giuvaieruri lucrate de mana lor, negustori cu cele nemaivazute daruri cumparate de peste mari si tari, printi cu cele mai pretioase giuvaieruri ale imparatiilor lor. Intotdeauna fata le gasea cusur. Unei cruciulite incrustata cu rubine i se parea ca ii lipseste smaraldul din mijloc, unui calut din aur ii lipseau dintii de argint, si alte cusururi.Si tot asa.
Pana cand incepusera sa se rareasca petitorii.
Si intr-o zi a aparut un tanar cu un ceva invelit intr-o bucata de matase verde. Si a fost chemat. Si i s-a spus sa arate odorul ce-l are, daca el crede ca nu mai poate fi adaugat nimic la el. Si , desfacand bucata de maase, a dat la iveala o mica lume.
Omuleti croiti din cele mai frumoase topaze, cu ochi de smaralde, cu dintii de jad, fete croite din lucruri si mai pretioase. Rochii din pietre si metale pretioase.
Si aceasta mica lume se misca, toti stateau de vorba intre ei, isi beu vinurile pe terase minuscule de aur, isi cladeau visele. Ba chiar si inimile li se vedeau in piept batandu-le.
Si fata de imparat, minunandu-se de asemenea frumusete a spus: " Extraordinara lume imi oferi, dar ii mai trebuie ceva. Se pot vedea gandurile din capul oamenilor".
Si a chemat mesterii. Acestia , vazand minunea, au spus printesei ca e pacat sa intervina in asemenea perfectiune, ceva mai presus decat viata.
Dar sub amenintare, au intervenit. Si la prima lovitura de dalta ce incerca sa sculpteze gandurile, mica lume s-a transformat in nisip.
Si atunci, flacaul ce o adusese a fost pus in lanturi.
Si la judecata, a fost intrebat: "De ce ai facut acea lume sa se strice?"
Si atat a spus: " Numai facand lucruri ce se transforma in nisip swwe poate demonstra ca asupra perfectiunii nu se poate interveni"
Si blestemul acestei perfectiuni a fost ca atunci cand cineva vrea sa o faca imperfecta sa se transforme in nisip. Gandurile nu sunt mai presus decat ochii de smarald si inimile din rubin ce bat alert si transparent in superbitatea vietii. Si nu se stie unde a ajuns acel tanar. Pate o fi murit, poate si acum zace in temnitele castelului. Cert este ca nisipul inca mai e spulberat de vanturile calde prin lume.

Uneori

Uneori clipele sunt cele ce dicteaza. O clipa de atentie, de neatentie, de inspiratie, de neinspiratie. De orice. Uneori un zambet e mai presus unei vieti de cantece si bucurie. Uneori o culoare e mai mult decat azurul cerului pentru restul eternitatii. Uneori sufletul este de vanzare, de vanzare pentru orice urma diabolica de placere pentru care vor exista remuscari. Uneori frica este mai presus decat curajul ce te duce inainte, pentru ca pe capul plecat sabia nu-l taie. Uneori puterea devine o slabiciune si suma tuturor slabiciunilor devine putere. Uneori este oarecare uneori. Intermitente in eternitate. Degeaba? Oarecum.

Deschidere

Bine ai venit!!!!
Desi nu e terminat, si mai am de lucru, in sensul ca trebuie sa ma mai informez cum sa devina total functional si exprimator de idei, am hotarat sa-mi fac un blog, pe care astazi il declar deschis.
Pe masura trecerii timpului va deveni mai asemanator cu un blog, dar am hotarat ca e momentul sa-i dau drumul, pentru ca experienta castigata ma va ajuta sa-l imbunatatesc. Adica va evolua prin existenta.
Aici imi voi afisa gandurile, zambetele si urletele. Si nu doar pe ale mele, ci si pe ale oaspetilor mei. Nu va sfiiti sa imi lasati opiniile voastre, chiar daca sunt critice, pentru ca ele ajuta, critica este constructiva si un cuvant bun intotdeauna incalzeste. Si daca aveti placerea de a ma onora cu un articol scris de voi, pentru care voi infiinta o rubrica, oaspeti, va rog sa mi-l trimiteti la adresa demonxxus@hotmail.com. In rest, dupa cum spuneam, sper sa va odihniti un pic printre gandurile mele, si sa imi lasati gandurile voastre. Sunt colectionar de ganduri, cea mai pretioasa nematerie din lume.

Text

Viata incepe cu o pagina alba, pe care se vor ingramadi semnele, mai intai desene stangace, cu liniile timide, asezate intr-o ordine stiuta numai de mana ce le-a faurit, apoi, cand desenele vor fi inteligibile vor fi intercalate cu litere mari, stangace, tremurand de emotia cuvintelor ce se revarsa. Si acestea se vor ordona, vor fi ferme sivor incepe sa exprime idei, mai intai timide, parca tremurand ca puiul ce ia contact cu lumea, apoi din ce in ce mai ferme, cantand iubiri imposibile ce vor fi uitate la lasarea serii. Si cu timpul vor plange iubiri mai mari, si culorile se vor inchide, literele se vor micsora si vor incepe sa semene. Textele vor fi din ce in ce mai lungi, despre oameni, despre viata, despre Dumnezeu, despre bucurie, despre micime si despre prea multe altele ce s-ar mai putea gasi in degetele ce manuiesc penita. Si literele vor deveni mai mici, mai tremurate, si vor vorbi despre amintiri, despre lacrimi, despre zambete, dar din ce in ce mai putin despre clipa ce se vrea amanata. Si, in mijlocul unui text despre copacii cu frunze ruginii va exista ultima linie catre josul paginii.

Oda pasarii Phoenix

Desi era un jucator cu oarecare ani in spate, promitea. Si avea meciuri bune. Si ce daca la Bistrita era o echipa mica. A plecat spre un vis. Un vis in capitala ardealului. Un vis al unei echipe mici in care nimeni nu credea. Si acolo a stralucit prin banalitatea la care ajunge orice om cand isi face treaba bine. Interese? Bani? Probabil. A fost uitat.Intentionat? Se poate!!! Aproape sigur. Altii plateau mai mult prin faptul ca veneau ca sperante pe veci neconfirmate.
Si a venit ziua, poate ceasul, poate pisica alba. Si la Roma a tinut echipa in spate. Vedetele au fost altele. A venit mecul de la Cluj. Acolo s-a vazut in lipsa tuturor.
Si nationala? De ce nu, un antrenor in cautarea imaginii trebuia sa-l cheme. Da' sa-l bage? Era certitudinea timpurilor trecute, si aparitia sa pe buzele tuturor i-au dat o sansa. Si nu a stralucit. Doar si-a facut treaba. Ca intotdeauna.
Muresane, unde te-au uitat astia atata timp? De ce nu ai avut un impresar ce mituieste antrenorii sa te revopseasca? Nu erai ruginit? Eh, nu e un motiv.
Poate in alta zi o sa fi tot in tribuna. Ca multi altii. Dar ai avut momentele tale. Gloria. Altora. Cand furtuna o sa treaca vei fi din nou de mana a doua.

Gand de ebrietate

Intr-o noapte de betie am ajuns la concluzia ca stramosii nostri sunt ingerii. Nu existe alta logica. Un copil se naste urland de durerea contactului cu impuritatea lumii asteia ( ma rog, nu urla din prima, ci dupa ce isi da seama), dupa care doarme in visele lui. Si apoi, plictisit incearca sa o inteleaga. Si invata sa o inteleaga, desi undeva, acolo, intr-un colt al sufletului ramane o farama de inger. Si in aceasta educare perpetua, printre parinti frustrati, profesori spagari, si ramoliti care incearca sa-i aduca la numitorul comun al nulitati lor, invata sa fie oameni. Sa loveasca, sa nege esenta sufletului, sa culeaga doar fructele uraciunii. Atunci ingerul se ingroapa si mai adanc in partea sufletului de unde greu mai poate fi gasit. Si totusi, uneori iese, timid, la iveala. Cu un zambet ca raspuns unui zambet. Cu un sarut al petalelor pline de roua. Dar numai in singuratatea lui, un inger mai poate fi inger. Si apoi moare. Si cel ce odata a fost un inger devine o carcasa rugandu-se sa dispara, carcasa satula de plimbarea ei ambulanta printre ruine. Da' tot nu inteleg, de ce timpul in care samanta de inger este in noi difera.

As vrea

As vrea sa am si eu o viata normala, sa fiu insurat si sa am o casa si un peste de sticla pe televizor. Un mileu pe calculator ar fi dragut, si poate si o vitrina plina de bibelouri. Sa vin de la munca si sa ma opresc la birt cu baietii, sa beau si sa ma veselesc. sa vin acasa, sa-mi iau nevasta din fata blocului unde statea pe banca spargand seminte cu vecinele si supraveghind superbul pechinez ce impute toata casa. Sa mergem la brat in casa, sa-mi puna sa mananc si sa-mi spuna suav: " fi-r-ai al dracului de nenorocit, ca numai la bautura stai toata ziua, d-aia nu ne ajung banii". Si eu sa o bat , ea sa urle. Si asa in fiecare zi. Sa am o soacra ce ma vorbeste pe la toate colturile ca sunt un nemernic, si sa ma astepte la cotitura, sperand ca ea sa-mi dea ultima lovitura, si un socru alcoolist, care sa fie mai mult o leguma, si sa se fi resemnat cu viata lui mizerabila. Da, asta normalitate. La vie en rose.

Pitici

Piticii de pe creier pot fi niste fiinte sociabile uneori, dar de cele mai multre ori nu sunt. Incercam sa ii intelegem dar nu putem. Pai, cum sa fie sociabili cand muncesc asa mult. Aaaa, nu in sensul ala la care te gandesti. Dar, se trezesc de dimineata (asta cand nu au fost schimbul 3) se incalta cu pantofiorii lor de pitic, se imbraca cu pantalonasii si hainutele lor de pitic (unele cred ca sunt verzi, altele rosii) si isi pun in cap scufiile lor de pitic. Apoi isi iau roaba de pitic (unii au carut de butelie de pitic) si pleaca la carat. Uneori informatii, alteori tampenii. De exemplu astia ai mei cred ca sunt destul de nervosi in seara asta, ca l-a venit de carat o basculanta de tampenii. Si nici nu au buldozer ca sa le impinga. Nu de alta, dar e riscant sa imi bag un buldozer in cap. Da' cred ca sunt unii si fericiti. P:ai ia sa ne gandim la piticii celor ce au doar pasarele in cap! Da' mai bine dorm acum, ca sa se odihneasca si piticii mei. Bine, in afara de aia care cara vise

De fapt

Uneori cautam raspunsuri, ne zbatem, ne vindem sufletul ca sa le aflam. Si in cele din urma le gasim. Dar sunnt ele cele bune? Oglindesc adevarul sau sunt raspunsurile de conjunctura pe care le aceptam in momentul ala, mai tarziu negand ca le-am acceptat vreodata? Sau poate le acceptam toata viata, considerandu-le legi, in timp ce timpul si spatiul demonstreaza contrariul pe care nu-l acceptam. Oare doar ultimul raspuns pe care il gasim e adevarat? Sau nu-l mai gasim, stiind ca totul a fost o minciuna? De fapt, poate doar speranta ca intrebarile noastre si-au gasit rezolvarea ne face sa ne credem stapanii universului. Si ne place sa iubim minciuna ce raspunde principiilor formate de alte minciuni. In loc sa zburam ne taram prin praf, deghizati in vulturi indrazneti. De fapt cine suntem?

A venit

A venit. Era inevitabil. Poate trista, uneori mangaietoare. Dar niciodata salbatica. Timpul curge molcom, in inevitabilitatea ireversibilitati sale. Si nu se grabeste. Toamna. Ea a venit. Timp de carciuma cu geamuri mari prin care sa privesti ploaia. Linistita. Niciodata salbetica. In fata vinului tanar, de cele mai multe ori salbatic. Sa privesti ploaia si frunzele cum se matura singure in dansuri molcome, niciodata salbatice. Sa privesti trecatorul trist ce se grabeste in inserare cu gulerul ridicat. Zgribulit. Poate cazut pe ganduri. Trece. Sau timp de carciuma cu acoperis de vita de vie sau fara acoperis unde soarele te mangaie bland, niciodata salbatic. Cu miros de pastrama si de vin proaspat ce adie salbatic din cana de lut. Cu mirosul gutuilor din coltul mesei. Cu alintul cromatic al florilor. Flori de toamna. Colorate cu un cantec de dragoste, molcom, starnind invidia frunzelor ce se imbraca in culorile cantecului orchestrei de fundal. Eh, toamna. Nu se grabeste. Inevitabil de irevesibil curge timpul. Mangaietoare si trista a venit. Era inevitabil.

Atunci

Atunci cand caram o cruce in spate ajutati de altii ne place sa credem ca unul dintre concaratorii nostrii va fi ridicat pe ea si va suferi, si ne pare bine ca nu suntem noi vizati. Dar judecam bine? Si odata urcata Golgota nu vom simti noi impunsaturile piroanelor si se vor bucura cei ce au crezut ca si noi ca altii sunt vizati? De fapt crucea cui o caram noi zilnic?

Gand

Ma gandeam ca exista mii de universuri paralele, universurile fiecarui individ. Si fiecare individ este centrul propriului sau univers. Si cand el pleaca, universul lui pleaca si el. Si celelalte centre ale altor universuri nu pot decat sa constate disparitia relationala. Si atat. Nu pot percepe sublimul unui univers, deoarece nu au puterea de a fi centrul altui univers decat al lor. Mai grav e daca universurile se contopesc, intotdeauna graviteaza in jurul unui singur centru, si daca acesta dispare universul se prabuseste peste ceilalti locuitori ai lui. Si, tot gandindu-ma, o sa ajung, probabil, la concluzia ca nu e bine sa-ti creezi dumnezei doar pentru a gravita in jurul lor. La un momet dat s-ar putea ca universul lor sa te striveasca.

Toamna

In seara asta m-a urmarit o frunza. Mergeam, si ea mergea dupa mine. Si uneori ma depasea, dar statea pe loc si ma astepta. Probabil se uita in urma. O frunza galbena. In mersul ei imi parea un pic trista.Si totusi, in tristetea ei uneori alerga vioi.Nu am stiut sa vorbesc cu ea. Nu stiu limba frunzelor. Poate cei ce-i doinesc alaturi sa o stie. Dar eu nu o stiu. Cine stie ce voia sa-mi spuna frunza asta. Poate despre vara cand se lupta cu soarele, poate despre vantul ce nu a putut-o alunga. Poate despre ploaia care a sarutat-o. Era o frunza. Galbena. Nici nu mai stiu daca avea suflet. Dar mergea. Inaintea mea uneori. Poate ca in seara asta eu am urmarit o funza.

Copac de toamna

Stii, toate frunzele mele devin slabe, si in timp una cu pamantul, asternandu-ti in cale covorul gandurilor mele pe care intr-o zi o sa calci fara cea mai mica tresarire. Stii, fructele mele or sa-ti ostoiasca foamea si uneori or sa-ti indulceasca tristetea sau or sa-ti poarte pe aripi bucuria, si intr-o zi o sa le arunci intr-un colt cautand savoarea altor fructe nobile. Stii, umbra mea o sa-ti sarute chipul, ascunzandu-l de arsita ce-l doare, si intr-o zi o sa te feresti de ea cautand caldura soarelui de toamna. Stii, florile mele or sa te faca sa razi, cununa in pletele tale, si intr-o zi, vestejite, le vei calca in picioare in fuga ta dupa alt adevar. Stii, intr-o zi trupurile noastre se vor atinge, si atunci va fi pentru totdeauna, tu vesnica iubire vei fi inchisa in inima mea. Si langa noi va fi pamantul, in crestet soarele ne va mangaia. Si flori si ierburi si copaci vor fi deasupra noastra. Si stele si ceruri, universuri reci. Dar cel mai mult, dintre cele de deasupra, ne va durea doar crucea ce ne-a facut sa fim alaturi.